Colectivizarea agriculturii: Apusul satului românesc. Apocalipsa unei umanităţi

Colectivizarea a fost Apocalipsa lumii ţărăneşti din România. S-a distrus proprietatea, s-au distrus elitele, s-a ucis libertatea, s-a ucis viitorul. În 13 ani, (martie 1949- aprilie 1962) satul românesc a fost trecut prin încercări inimaginabile: tortură, crime, deportări.
Gospodăria colectivă ”Drumul lui Stalin”. În imagine Petru Groza, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu
Gospodăria colectivă ”Drumul lui Stalin”. În imagine Petru Groza, Ana Pauker, Nicolae Ceauşescu (memorialsighet.ro)

Satul românesc era un univers în sine. Păstrător al tradiţiilor româneşti, supus ciclurilor naturii şi ordinii cosmice, acesta a fost mereu un pol de echilibru şi stabilitate de-a lungul tranziţiilor istoriei.

Ce este cel mai valoros în lumea satului românesc tradiţional? E sentimentul comunităţii, sentimentul că un grup de oameni, un grup de familii trăiesc împreună şi ştiu să-şi construiască, să-şi adapteze mediul la nevoile lor, ştiu să reacţioneze în comun la bucurii sau la necazuri, sunt acolo, unii pentru alţii şi au grijă ca omenia, credinţa, demnitatea şi alte valori care i-au ajutat să se menţină, să fie date mai departe.

Tocmai acest sentiment al comunităţii a fost zguduit din temelii, atunci când s-a trecut la bolşevizarea ţării, smuls şi înlocuit cu ceva golit de conţinut şi străin de firea umană.

Colectivizarea a fost Apocalipsa lumii ţărăneşti din România. S-a distrus proprietatea, s-au distrus elitele, s-a ucis libertatea, s-a ucis viitorul. În 13 ani, satul românesc a fost trecut prin încercări inimaginabile: tortură, crime, deportări. Sufletul ţăranului român, cel care crea cântece, dansuri, ştergare şi cămăşi înflorate, a fost jupuit, a fost călcat în picioare. Lumea satului s-a schimbat dramatic.

Procesul de colectivizare a agriculturii, spun istoricii, a fost unul dintre cele mai violente aspecte ale instaurării regimului comunist în România şi a dus la transformarea ireversibilă atât a lumii tradiţionale a satului românesc, cât şi a societăţii româneşti în ansamblu.

Totul se pare că a început de la “Directiva NKVD NK/003/47 (emisă în 1947 pentru toate ţările lagărului comunist) stipulează la punctul 13: «Politica faţă de mica gospodărie ţărănească urmează acest curs pentru a face gospodăria particulară nerentabilă. După aceea, trebuie începută colectivizarea. În cazul în care ar interveni o rezistenţă mai mare din partea ţăranilor, trebuie redusă împărţirea mijloacelor de producţie repartizate lor, concomitent cu creşterea obligaţiilor de predare a cotelor. Dacă nici aşa nu se ajunge la rezultatul scontat, trebuie organizat ca agricultura să nu poată asigura aprovizionarea cu alimente a ţării, astfel că necesarul să trebuiască să fie acoperit prin import».”

Ţărănimea trebuia să dispară, trebuia să fie aneantizată. În scurt timp, ţăranii au ajuns muritori de foame, pentru că trebuia să dea la stat, totul, până la ultimul bob de grâu. Cei care aveau pământuri multe, moşieri şi ţărani înstăriţi, au fost declaraţi chiaburi, duşmani ai poporului, li s-a expropriat avutul iar ei au fost fie deportaţi fie închişi în centre de exterminare.

Întreaga politică comunistă a primilor corifei ai regimului: Ana Pauker, Gheorghe Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Miron Constantinescu, Alexandru Moghioros etc., nu face decât să pună într-o teribilă operă această gândire ideologică maniheistă, care face din clase de oameni clase de duşmani, de criminali, care trebuie exterminaţi. Comunizarea românească va fi permanent guvernată de această teribilă crimă istorică: distrugerea ţărănimii ca factor istoric, social şi economic.

Concret, colectivizarea este o operaţiune represivă care ţine de furtul proprietăţii particulare, pentru formarea proprietăţii de stat şi cooperatiste. Cooperativizarea este, în esenţa sa, o operaţiune de represiune care vizează simultan scopuri politice şi economice. Ţelul final este formarea unei clase de muncitori agricoli lipsiţi de orice conştiinţă istorică, capabili să producă hrană pentru întreaga societate comunistă. Deşi ridicat în slăvi drept „fiu al poporului”, ţăranul este, pentru comunism, clasa care poartă cu sine cea mai mare legătură cu tradiţiile şi valorile umane. Prin urmare, trebuia eliminat, anihilat în substanţa sa. Ţărănimea poartă, din punctul de vedere al comunismului, toate vinile istorice- este religios, este legat de pământ şi de legile naturii, este conservator, poartă cu sine întreaga umanitate şi spiritualitate care coagulează societatea. Or, comuniştii tocmai asta voiau să distrugă- umanitatea. Astfel, colectivizarea este totodată o operaţiune de dez-umanizare, de distrugere a normalităţii tradiţiilor umane, un fel de „re-educare” şi spălare pe creier, cum s-a folosit şi în centrele de exterminare şi închisorile comuniste, prin intervenţia represivă a politicului.

Iată câteva etape ale acestei terori (prezentate de Cosmin Budeancă, de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului):

“Unele dintre cele mai importante momente şi măsuri în domeniul colectivizării, cu efecte majore asupra lumii tradiţionale româneşti, au avut loc în martie 1949. Astfel, Decretul nr. 83 din 2 martie prevedea “naţionalizarea pământurilor moşiereşti rămase în urma reformei agrare din 1945”. Practic, toate proprietăţile de peste 50 de hectare care mai existau au fost expropriate, pământul fiind preluat de stat, iar foştilor mari moşieri şi familiilor acestora li s-a fixat domiciliu obligatoriu pe o perioadă nelimitată, chiar dacă măsura deportării nu era prevăzută de document. Actul normativ prevedea, în schimb, luarea de măsuri dure împotriva celor care s-ar fi opus exproprierii, respectiv pedepse cuprinse între 5 şi 15 ani de muncă silnică şi confiscarea averii. Conform statisticilor Securităţii, 2 000 de familii au fost afectate de aceste deportări.”

Au fost emise tot felul de legi, decrete care identificau o infracţiune aproape în orice activitate a ţăranului. De exemplu, Decretul nr. 183 din 30 aprilie 1949, care “califica drept infracţiune dosirea, distrugerea ori denaturarea produselor sau mărfurilor, pedepsele variind de la 5 la 15 ani de muncă silnică şi amendă între 50 000 şi 100 000 de lei.” Tentativa se pedepsea ca infracţiunea consumată. “Complicii şi tăinuitorii se pedepsesc ca şi autorii.”

“Acest decret a reprezentat, de altfel, baza pentru o serie întreagă de condamnări care s-au pronunţat în acei ani pentru nepredarea cotelor, iar lui i s-a adăugat ulterior Decretul nr. 312/1949, care prevedea confiscarea averii şi în baza căruia s-au efectuat o serie de rechiziţii de produse, bunuri şi confiscări de pământuri, în cazul nepredării cotelor”, arată Cosmin Budeancă.

Din studiul istoricului Cosmin Budeancă aflăm :”In procesul de transformare socialistă a agriculturii din România se pot distinge trei etape majore, cuprinse în următoarele perioade: 1949 – 1953; 1953 – 1956, 1957 – 1962.
Între 1949 şi 1953, s-a încercat impunerea structurilor colectiviste în special prin măsuri violente sau persuasiune, dar din cauza reacţiei populaţiei, au existat şi momente în care autorităţile au manifestat prudenţă. Rezistenţa populaţiei s-a dovedit mult peste nivelul aşteptărilor şi în vederea intensificării colectivizării s-a apelat la Miliţie şi Securitate, care s-au implicat în mod deosebit în sprijinirea activiştilor de partid. Potrivit documentelor de arhivă, doar în vara anului 1950, aproximativ 30.000 de familii de ţărani au fost obligate să se înscrie în colective şi, odată cu consolidarea acestora, foarte mulţi alţii au fost nevoiţi să îşi părăsească proprietăţile, ele fiind absorbite de noile structuri. Dar (...) în perioada 1949 – 1953 rezultatele nu au fost spectaculoase. (...)”

În a doua etapă (1953 şi 1956) a existat o oarecare relaxare în privinţa implementărtii colectivizării, spun cercetătorii, dar era o altă faţetă a terorii. “(...) la şedinţa Biroului Politic al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român din 19 noiembrie 1952, când s-a aprobat “în unanimitate propunerea ca cei arestaţi pentru fapte fără caracter politic – pentru că n-au însămânţat la timp, n-au plătit la timp impozitele, n-au achitat cotele de colectare la timp, nu s-au priceput să mânuiască gestiunea la cooperative, au comis mici delicte silvice şi de păşunat, precum şi micii meseriaşi arestaţi – să fie puşi în libertate.” Dar a venit Hotărârea nr. 4172 din decembrie 1953, privitoare la cotele de carne, lapte şi lână, «(...) care îi avantaja pe membrii întovărăşirilor sau ai gospodăriilor agricole colective, în timp ce ţăranii aflaţi în afara acestora şi care deţineau peste două hectare de pământ trebuia să predea obligatoriu o parte din cote în carne de porc, indiferent dacă aveau sau nu porcine.»(...) Chiar dacă violenţele au scăzut ca intensitate, starea de spirit a populaţiei din mediul rural era permanent monitorizată de Miliţie şi Securitate.”, spune Cosmin Budeancă.

Ultima etapă, 1957 - 1962 “s-a caracterizat în special prin folosirea unor mijloace violente pentru atingerea scopului final, înregimentarea definitivă a ţărănimii. (...) La 30 martie 1959, se publica Decretul nr. 115, prin care se interzicea darea «în parte» sau în arendă a terenurilor, iar terenurile care nu vor mai putea fi cultivate urmau să treacă în «folosinţa gospodăriilor agricole colective sau a altor organizaţii agricole socialiste». Acest nou act normativ instituia o presiune suplimentară asupra celor care nu se înscriseseră în gospodăriile agricole colective, viaţa acestora în afara sistemului fiind din ce în ce mai dificilă. După 13 ani în care lumea rurală a fost supusă la multiple violenţe şi diferite măsuri legislative cu vădit caracter coercitiv, în 1962 comuniştii au reuşit să îşi atingă obiectivul.
(...) În sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale (27 – 28 aprilie), Gheorghe Gheorghiu-Dej anunţa în mod oficial încheierea procesului de colectivizare a agriculturii. (...)”

Ţăranii deveniseră muritori de foame, dar trebuiau să dea cotele. Ajungeau să se sustragă de la predarea acestora, metodele fiind diverse: “Ascunderea produselor agricole în gropi săpate în diverse locuri din apropierea casei, mituirea celor care se ocupau de colectarea cotelor, pentru a fi impuşi cu o cantitate mai mică de produse, udarea cerealelor pentru a cântări mai mult sau amestecarea lor cu diverse impurităţi, recoltarea în timpul nopţii.

Printre cele mai importante măsuri cu caracter represiv îndreptate împotriva ţăranilor s-au numărat deportările şi dislocările de populaţie. (...) Măsura deportării şi a dislocării s-a folosit adesea, în special ca măsură represivă în urma revoltelor şi a mişcărilor de protest ale ţăranilor. Spre exemplu, în vara anului 1949, au fost evacuate 236 de familii din regiunile Arad, Bihor, Baia Mare şi Sibiu, iar în vara anului următor, alte 94 de familii din judeţele din sudul ţării, ca urmare a revoltelor de aici.

Dar cel mai mare val de deportări a avut loc în iunie 1951, când peste 12.000 de familii, respectiv peste 43.000 de persoane, din peste 250 de localităţi din zona frontierei de vest a României, au fost deportate şi li s-a fixat domiciliu obligatoriu în Bărăgan. (...) Chiar dacă nu se cunosc cifre exacte, numărul celor care au fost deportaţi în Bărăgan, în Dobrogea sau în alte zone din ţară în perioada 1949 – 1962 este estimat la aproximativ 200.000 de persoane.”

Iată colectivizarea-represivă în cifre: “Pentru o mai bună ilustrare a nivelului la care a ajuns represiunea politică îndreptată împotriva ţăranilor în acei ani, menţionăm că între 1 septembrie 1948 şi 7 noiembrie 1949, Securitatea reţinuse 23.597 de persoane, 10.152 de ţărani (4.518 de mijlocaşi, 2.979 de săraci, 2.655 de chiaburi), iar între 1951 şi 1952, Ministerul Afacerilor Interne efectuase în rândurile ţăranilor un număr de 34.738 de arestări. Dintre aceştia, 22.088 erau chiaburi, 7.226 aveau gospodărie mijlocie, iar 5.504, gospodărie mică.


Din păcate, nu se cunoaşte cu exactitate numărul de ţărani care, datorită opoziţiei la colectivizare, au fost arestaţi şi trimişi în închisoare, dar, spre exemplu, istoricul Dennis Deletant aproximează la 80.000 numărul acestora, dintre care 30.000 ar fi fost judecaţi public.

În această perioadă au existat şi numeroase răscoale ţărăneşti şi mişcări de revoltă, când Securitatea şi Miliţia au intervenit, de cele mai multe ori violent, rezultatul fiind morţi, răniţi, numeroşi arestaţi şi deportaţi. Cele mai cunoscute astfel de reacţii violente din ale ţăranilor au fost cele din judeţele Bihor, Arad, Suceava (1949), Giurgiu (1950), Vrancea şi Argeş (1960), Olt (1961), Dâmboviţa (1962).

(…) Între anii 1949 şi 1962, au fost şi multe cazuri de execuţii demonstrative, numeroşi ţărani fiind ucişi de Securitate fără a fi fost condamnaţi, doar pentru că se declarau împotriva regimului şi a colectivizării agriculturii. În majoritatea cazurilor, victimele erau expuse în mod public, execuţiile având un evident rol de a intimida populaţia”, ne arată acelaşi studiu al lui Cosmin Budeancă.

Colectivizarea a învins, oraşele au fost sufocate de oameni veniţi în căutarea unei vieţi mai bune, satul românesc a murit puţin câte puţin.

Dar procesul acestei dispariţii proiectate a fost unul care s-a dovedit imposibil de realizat conform comandamentelor leniniste şi staliniste asumate. Comunismul a învins la sate în măsura în care şi-a impus formele de producţie şi de proprietate, în măsura în care a creat hibrizi umani fără identitate, care au asigurat industrializarea masivă a unei Românii agrare, dar atât. Satul, ţărănimea, a rezistat asaltului comunismului într-un chip plin de tenacitate. Desigur, nimic nu a mai fost ca înainte.

Dacă v-a plăcut acest articol, vă invităm să vă alăturaţi, cu un Like, comunităţii de cititori de pe pagina noastră de Facebook.

alte articole din secțiunea Cultură