Victoria lui Merkel şi de ce nu se va schimba abordarea germană

Angela uber alles. ”Mutti Merkel”, aşa cum este alintat cancelarul, nu a fost învinsă nici de criza euro, nici de scandalul de spionaj NSA-Snowden şi nici nu s-a erodat la putere în cele două mandate de cancelar. Germanii au fost mulţumiţi de modul în care a gestionat criza euro şi de stilul ei precaut şi discret.

CDU obţine aproape atâtea procente cât toate partidele de opoziţie şi ratează de puţin majoritatea absolută. Europa nu se poate aştepta decât la o continuare a stilului de politică pe care germanii l-au validat.

Angela Merkel a tractat Uniunea Creştin Democrată (CDU) către o mare victorie. Cancelarul a reuşit să-şi consolideze profilul de mamă a naţiunii (nu degeaba este alintată Mutti Merkel), care se situează deasupra jocurilor partizane meschine. Iar nemţii preferă un astfel de lider discret şi calculat, care să nu fie implicat, cel puţin la vedere, în bătălii publice murdare şi atacuri la persoană. Cunoscutul sociolog german Ulrich Beck a explicat victoria lui Merkel prin faptul că ea ”practică un nou stil de power politics în Europa, Merkiavellism, care se bazează pe ideea de a se face temută în străinătate şi iubită acasă”.

Deşi partenerii de coaliţie, liberal-democraţii de la FDP, au încercat să rupă din voturile colegilor de la CDU pentru a mai intra în Parlament, credibilitatea lui Merkel a readus votanţii creştin-democraţilor care migraseră către liberali şi a atras 2,21 de milioane de voturi de la FDP, care a rămas în afara Parlamentului. În plus, Uniunea Creştin-Democrată a reuşit să atragă la vot 1,25 de milioane de non-votanţi, ceea ce explică actualul său succes.

CDU a pierdut de puţin majoritatea în Bundestag, ceea ce nu se mai întâmplase din timpul cancelarului Konrad Adenauer. Dar scorul de 41% arată o creştere substanţială de la 33,8% în 2009 mai ales că CDU pierduse în ultima vreme alegerile în câteva landuri importante precum Nordheim-Westfalen sau Saxonia, ba mai mult, a pierdut majoritatea în Bundesrat (Camera Superioară a Parlamentului) în favoarea coaliţiei roşu-verde dintre SPD şi Verzi.

În prezent CDU poate să echilibreze balanţa, dar are nevoie de un partener pentru guverna, iar găsirea acestuia nu se anunţă a fi uşoară. Foştii aliaţi, liberalii au ratat pentru prima oară la mustaţă intrarea în Parlament, fiind aspru pedepsiţi de electorat pentru că nu şi-au respectat promisiunile făcute în campania electorală.

FDP care a obţinut un record de 14,6% în alegerile din 2009 s-a confruntat apoi cu o puternică erodare la guvernare, care a dus în final la dispariţia sa de pe scena parlamentară. Considerat un partid care-i reprezintă pe cei avuţi, mediul de afaceri, business-friendly, Partidul liber-democrat nu a reuşit să-şi impună în coaliţie agenda bazată mai ales pe promisiunea reducerii taxelor şi impozitelor. El a decontat toate nemulţumirile faţă de guvernarea CDU-FDP şi nu a reuşit să-şi afişeze o identitate proprie, fiind perceput ca o anexă a CDU. Nici schimbarea leadership-ului, prin înlocuirea ministrului de externe Guido Westerwelle cu ministrul Economiei Philip Roesler ca lider al FDP nu a ajutat la remontarea FDP. Partidul a fost sancţionat de electorat şi în alegerile din majoritatea Landurilor, rămânând aproape peste tot pe dinafară cu excepţia notabilă a Landtag-ului din Nordrhein-Westfalen-o.

În alegerile pentru Bundestag, liberalii au pierdut 450.000 de voturi în favoarea unei noi formaţiuni populiste Alternativa pentru Germania (AfD), un partid eurosceptic, care se declară împotriva monedei euro şi care aproape că a reuşit la primul scrutin la care participă să intre în Parlament. Şi SPD a rupt din bazinul lor electoral aproximativ 520.000 de alegători.

Ca urmare a dispariţiei liberalilor de pe scena politică parlamentară, Merkel trebuie acum să-şi caute un alt aliat. În calcul intră două variante: refacerea Marii Coaliţii CDU-SPD sau varianta mai improbabilă a unei alianţe CDU-Verzi.

Peer Steinbrueck, contracandidatul lui Merkel din acest scrutin, a spus deja foarte clar că nu vrea să mai fie ministru de finanţe într-un cabinet condus de Merkel. Social-democraţii care au obţinut 25,7% din voturi, cu doar două procente mai mult decât în 2009, se tem să fie iar vioara a doua într-o alianţă în care ei ar fi cu munca, iar CDU şi Merkel ar aduna laurii.

O asemenea alianţă i-ar aduce la putere, le-ar da câteva posturi de miniştri, dar ar risca ca la următoarele alegeri să rămână tot la acelaşi scor, în umbra lui Merkel. Până la urmă însă nici opoziţia nu i-a ajutat prea mult pe social-democraţi. Ei nu au reuşit să se prezinte ca o alternativă la putere. Nu s-au diferenţiat de Merkel în problematica europeană, ba chiar au susţinut, chiar dacă scrâşnind din dinţi programele de salvare pentru statele îndatorate din zona euro precum Grecia sau Cipru, care au fost votate în Bundestag.

Statele sudice precum Grecia sau Spania se aşteptau ca SPD să câştige şi politica germană faţă de criza euro să se schimbe. Să se renunţe la austeritate şi eventual să le fie reeşalonate datoriile. Dar abordarea Germaniei nu se va schimba prea curând, nici în cazul în care Steinbrueck ar fi devenit cancelar, şi cu atât mai mult cu cât Merkel a fost reconfirmată.

Abordarea Germaniei postelectorale va fi similară celei preelectorale: legalistă, precaută şi opusă marilor planuri, şi nu cea vizionară şi plină de energie pe care o aşteaptă alte state. Germania rămâne un hegemon refractar.

Relaţia cu UE

Germania este economia cea mai puternică din UE, dar această forţă este dependentă de starea economiilor ţărilor din Europa pentru ca acestea absorb cea mai mare parte a exporturilor germane. Chiar dacă şi-a diversificat exporturile, către SUA şi China, Berlinul rămâne legat de Europa, clientul numărul unu şi nu-l poate lăsa pe acesta să sucombe şi să nu mai poată să-i cumpere produsele. Asta nu înseamnă că Germania îşi va schimba abordarea şi va finanţa masiv programe de stimulare economică pentru ţările cu probleme, fără a pune condiţii în legătură cu reformele. Cel mult, Berlinul va acorda mai mult timp ţărilor care au cerut ajutor.

În plus, Germania are propriile ei probleme. Ţara a avut o creştere economică de doar 0,9% în 2012, iar dacă şomajul va creşte, Berlinul va trebui să facă ce a evitat până acum - să crească salariile pentru a stimula cererea internă, ceea ce îi va scădea competitivitatea. Pe de altă parte, populaţia îmbătrâneşte repede şi este nevoie de atragerea muncitorilor străini pentru a ocupa forţa de muncă lipsă. Deocamdată însă politica de imigraţie este restrictivă şi există temeri că străinii vor abuza de sistemul de securitate socială. Prin urmare o mare coaliţie CDU-SPD va trebui să ia în calcul în primul rând aceste probleme şi nu este de aşteptat ca social-democraţii să facă presiuni puternice pentru mutualizarea datoriilor prin emiterea de eurobonduri. Germania va trebui să-şi soluţioneze în primul rând propriile probleme al unui model economic care are totuşi limite.

Până la urmă temele de campanie au fost mai degrabă interne legate de protecţia datelor personale, în lumina scandalului de spionaj NSA-Snowden, de creşterea preţului la energie, şi nu de dezbateri şi alternative pe teme europene. Tematica europeană nu a polarizat, ci a fost un element de consens.

Revenind la variantele de partener de coaliţie, Merkel se aşteaptă ca acesta să fie greu de găsit, ba chiar ia în calcul şi cazul în care nici Verzii şi nici SPD nu vor dori să intre la guvernare. Este însă puţin probabil ca aceştia să rişte să fie consideraţi vinovaţi de către populaţie pentru declanşarea de noi alegeri.

Deşi varianta Marii Coaliţii CDU-SPD pare cea mai posibilă decât CDU-Verzi, social-democraţii se vor vinde scump. Ei ar putea pune condiţii ca puncte importante din programul lor economic precum salariul minim, o pensie minimă pentru cei care au lucrat full-time timp de 40 de ani, să fie adoptate de guvern. Mai mult, liderii CDU îl consideră pe liderul SPD, Sigmar Gabriel, capabil de a rupe alianţa şi a căuta o majoritate cu Verzii şi Die Linke (succesorii fostului Partid Comunist din RDG).

Cealaltă opţiune, o alianţă CDU-Verzi, a devenit posibilă după ce Merkel a decis ieşirea ţării din nuclear, în urma dezastrului de la Fukushima, înlăturând astfel principalul obstacol ideologic în calea unei colaborări. Verzii, care au obţinut un rezultat modest, sub aşteptări, ar fi parteneri de coaliţie mai uşori la prima vedere. Liderilor lor, care au pierdut din credibilitate ca urmare a scorului slab înregistrat la parlamentare, le-ar prinde bine o tură la guvernare pentru a nu fi responsabilizaţi în partid pentru eşec. Totuşi, în campanie ei au jucat rolul de Robin Hood, pledând alături de SPD pentru creşterea taxelor şi impozitelor pentru cei avuţi, în contrast cu CDU şi FDP care au promis reducerea taxelor. Dar se ştie că în politică se pot produce şi surprize.

Cât despre schimbarea de abordare a problematicii europene pe care unele state din zona euro o aşteptau de la alegerile din Germania, Ulrike Guerot, cercetătoare la ECFR, scrie într-o analiză pentru The Guardian, că ”abordarea Germaniei postelectorale va fi similară celei preelectorale: legalistă, precaută şi opusă marilor planuri şi nu cea vizionară şi plină de energie pe care o aşteaptă alte state”. În opinia ei, ultimii cinci ani au arătat că ”Germania este un hegemon refractar. Chiar şi după algeri, statele sudice subestimează preocupările interne ale nemţilor care s-au văzut în campania electorală: creşterea inegalităţilor, problema demografică, deteriorarea infrastructurii, scăderea investiţiilor”.

Guerot consideră că Germania nu va renunţa la predicarea austerităţii în UE pentru că ”nemţii consideră că succesul lor economic se datorează propriilor eforturi de a trece prin reforme dureroase, de a ţine salariile sub control şi nu vor fi de acord cu risipa de bani”. Experta germană îi avertizează pe cei care aşteaptă totul de la leadership-ul german că vor fi dezamăgiţi. Abordarea germană în UE nu se va schimba. Mai ales după ce ea a fost validată de electorat prin victoria clară a lui Merkel.

”Europa este tot mai puţin punctul de referinţă al politicii germane. În prezent, Germania preferă să se adreseze singură lumii, mai ales Rusiei şi Chinei, urmărind mai degrabă obiective comerciale, decât de politică externă”, îmi spunea într-un interviu Ulrike Guerot.