Ură sau înţelepciune? Problema câinilor fără stăpân
Maidanezi şi muşcături din senin?
Privind în retrospectivă, tragedia copilului ucis de câini în Parcul Tei poate conduce la declanşarea unei eutanasieri masive a maidanezilor. Având de a face cu un caz mai complicat decât apare la suprafaţă, vom aduce în discuţie cauzele profunde şi ample ascunse în spatele fenomenului în ansamblul său. Diacronic vorbind, declanşatorul originar aflat la baza întregii poveşti nefaste a fost, în fapt, demersul brutal de demolare masivă a caselor vechilor bucureşteni. Mii şi mii de familii s-au trezit deodată evacuate cu forţa din propriile case (multe fiind construcţii de valoare) şi adunate în nou-construitele blocuri cenuşii şi reci, în timp ce rodul muncii lor de o viaţă se sfărâma sub şenilele buldozerelor. Odată cu furia comunistă a demolărilor, în chip firesc, animalele din fostele gospodării au fost ori omorâte, ori aruncate în stradă. De aici şi apariţia maidanezilor din capitală.
Printre cauzele secundare care au contribuit la înmulţirea maidanezilor se numără lipsa de consecvenţă în desfăşurarea proiectului de sterilizare sistematică (în fapt, nu în discurs): natural că aceasta nu a avut efect, din moment ce nici măcar nu a avut loc! De asemenea, problemele reproducerii maidanezilor şi a eutanasierii s-au accentuat şi din pricina abandonării iresponsabile a animalelor pe stradă, prin pieţe, ori pe lângă blocuri. Un adevărat iubitor de animale va acţiona cu răspundere, purtându-le acestora de grijă şi evitând să le pricinuiască vreun rău lor, sau oamenilor, cum se întâmplă prin aruncarea acestor vietăţi pe drumuri.
Avem o expresie bine întipărită în limba noastră, care arată precis unul dintre motivele apariţiei agresivităţii canine, şi anume, asprimea cruntă a „vieţii de câine”. În lipsa satisfacerii necesităţilor vitale, cum ar fi hrănirea, sau confortul termic minimal, orice mamifer va suferi tulburări afective şi comportamentale, de unde şi agresivitatea, frica şi disperarea. Cu toate acestea, câinele poate cu uşurinţă deveni „cel mai bun prieten al omului”, însă doar atunci când acesta din urmă acţionează cu înţelepciune. Dintr-un alt unghi, există şi oameni răi la fire, adolescenţi teribilişti ori indivizi supăraţi pe soartă, care îşi varsă furia pe câinii întâlniţi pe drum, care le apar ca o pradă uşoară. Schilodirile gratuite şi absurde a patrupedelor le stârneşte acestora instinctul firesc de autoapărare, ele ajungând să muşte şi oameni nevinovaţi, în urma traumelor. În consecinţă, vor urma alte schilodiri ale animalelor, iar cercul vicios astfel format se amplifică prosteşte. În mod inevitabil, violenţa naşte violenţă, iar răul reclamă rău. În tratarea problemei delicate a omorului se impune cumpănirea atentă a repercusiunilor pe termen lung şi pe toate palierele de existenţă afectate. Nesăbuinţa acţiunilor noastre răsfrânte asupra celorlalţi, se va întoarce inevitabil şi asupra noastră, lovindu-ne asemeni bumerangului.
Sofisme? Nu, mulţumesc.
Eutanasierea generală a maidanezilor se sprijină, în fapt, pe nişte false agumente, sau paralogisme retorice, care saturează discursurile de mase, în scop manipulativ. Vom ’diseca’ o parte din aceste sofisme. Să luăm ca exemplu afirmaţia că ''animalele nu sunt mai presus de oameni'', este un truism ce nu poate justifica în vreun fel măcelărirea unei întregi specii pentru acţiunile unui singur individ al speciei. Fireşte, statutul existenţial al fiinţei umane este de la sine înţeles – valabil tocmai fiindcă omul este înzestrat cu o conştiinţă raţională şi morală superioară. Aceasta, însă, se dizolvă complet dacă cineva se pretează la o astfel de măsură lipsită, cu desăvârşire, de orice măsură. Vechiul dicton latin„est modus in rebus”rămâne, evident, valabil şi astăzi.
S-a mai pretins că procesul de castrare nu a avut efect, şi că sterilizarea ''nu le ia dinţii'' câinilor. Am mai subliniat că acest proiect nu a avut efect fiindcă el nici nu a avut loc. Însă, din punct de vedere medical, se ştie că pentru majoritatea câinilor castraţi, operaţia chiar „le poate lua dinţii”. Cum? În urma sterilizării, mediul endocrin şi metabolismul animalului se transformă drastic, creându-i apatie şi diminuându-i drastic agresivitatea anterioară. Prin urmare, şi problema ineficienţei castrării se dovedeşte a fi falsă.
Apoi, pornind de la griji de tipul „să nu urmez eu” s-a stârnit un soi de spaimă colectivă faţă de maidanezi [indusă manipulativ]. Drama lui Ionuţ rămâne un caz singular. Nu au existat niciun fel de 'crime în lanţ' săvârşite de câinii comunitari. Chiar şi în cazul băieţelului ucis, analizele ADN au dovedit că el nu fusese muşcat de câinii vagabonzi din zonă, iar tipul plăgilor a indicat comportamentul unui câine de luptă, conform observaţiilor etologice. Oricare ar fi situaţia, aici s-a utilizat tehnica manipulativă a „bulgărelui de zăpadă”, cu funcţia de a hiperboliza problema, spre a crea panică. Pentru ce? Mutarea atenţiei publicului de la problemele importante din viaţa cotidiană, spre o zonă uşor de exploatat emoţional (diversiune), în scopul creşterii capitalului politic, prin pretenţia grijii faţă de 'siguranţa poporului'.
Omorul nu este şi nu va fi niciodată soluţia
Legea eutanasierii, deşi considerată neconstituţională în 2011, acum, printr-un „miracol”, ajunge brusc constituţională. S-ar cuveni ca populaţia să fie consultată, chiar mai mult, când se propun soluţii pozitive, ele ar trebui neîntârziat adoptate. Până să se ajungă aici, trebuiau încercate şi epuizate toate celelalte soluţii nedăunătoare posibile. În chip natural, s-au făcut auzite reacţii atât în ţară, cât şi în străinătate faţă de absurditatea acestei campanii pripite. La noi, 300 de personalităţi şi oameni de cultură (printre care nume sonore precum Radu Beligan, Marin Moraru, Dan Piţa et al.) au iniţiat o mişcare de contracarare, oferind totodată soluţii pozitive. În plus, fundaţii străine, precum cea a faimoasei actriţe Brigitte Bardot, au condamnat eutanasierea, actriţa acuzându-l pe actualul preşedinte de dirijarea eşecului campaniei de sterilizare coordonate de însăşi fundaţia artistei franceze. Pe plan internaţional, s-au născut mişcări de protest în rândul belgienilor şi finlandezilor, care au denunţat incompatibilitatea masacrării câinilor cu standardele europene.
Pentru elementul uman, agentiv, omorul în masă este o acţiune radicală şi reprobabilă, contrară naturii umane morale, vădind sadism, egoism feroce şi perfidie [prin natura politică a demersului]. „Probe incriminatoare” pentru miile de căţei fără stăpân, pur şi simplu, nu există, printre aceştia numărându-se şi numeroşi pui, totalmente nevinovaţi. Motivul măcelăririi tuturor acestor vieţi scapă logicii şi moralei normale. Din perspectiva elementului animal afectat, toate creaturile îşi au, fără doar şi poate, rostul lor specific şi posedă dreptul incontestabil la viaţă. Intervenţiile pripite şi iresponsabile asupra naturii au condus de cele mai multe ori la degradarea acesteia, iar efectele nefaste s-au întors împotriva omului însuşi. În mod legic, binele va fi urmat de bine, iar răul, de rău – un principiu regăsit în toate marile şcoli de înţelepciune, ce avertizează asupra repercusiunilor acţiunilor lipsite de chibzuinţă.
Ce ar fi de făcut, totuşi, concret pentru a rezolva pozitiv problema maidanezilor? Considerăm că autorităţile au, cel puţin, datoria morală de a adopta măsuri rezonabile şi benefice pentru rezolvarea chestiunii discutate aici. Mai întâi, este imperios necesară sancţionarea tuturor actelor de violenţă săvârşite împotriva animalelor şi educarea populaţiei prin campanii generale, asociate cu întocmirea unor îndrumare de comportament faţă de câini. Apoi, se impune alcătuirea unui set de norme, menite să îi responsabilizeze pe posesorii de câini, prin amendarea abandonului şi a împerecherilor aleatorii între patrupede, fapte care ar risca readucerea lor pe stradă. Pentru cei ce posedă câini mari sau, cu atât mai mult, periculoşi, este obligatorie plimbarea animalelor în lesă şi cu botniţă, şi eliberarea lor doar în zonele special amenajate. Aceste măsuri pot preveni atât atacurile câinilor asupra oamenilor, cât şi altercaţiile între patrupedele însele. Câinii comunitari au nevoie de o sterilizare cu adevărat sistematică. După aceea, preocuparea autorităţilor ar trebui să se îndrepte în sensul amenajării unui număr suficient de adăposturi, unde maidanezii culeşi de pe stradă să fie întreţinuţi şi oferiţi spre adopţie persoanelor doritoare. Pentru sporirea numărului de adopţii, pe scară largă, ar servi lansarea unor campanii de educare şi de sensibilizare a opiniei publice.
În ceea ce ne priveşte pe noi, oamenii de rând, trebuie, în primul rând, să ne protejăm copiii, ei fiind cei mai vulnerabili. Avem răspunderea fundamentală de a-i ţine tot timpul aproape şi de a nu-i scăpa vreodată din ochi. Ei riscă nu doar să fie muşcaţi de câini, ci şi să se rătăcească, să alerge în faţa maşinilor, să fie răpiţi de traficanţi etc. Spre a ne proteja noi înşine de posibilele muşcături, cea mai inteligentă metodă este să ne manifestăm prietenoşi faţă de patrupedele periculoase, nu să afişăm frică sau agresivitate. Aceasta fiindcă orice câine reacţionează negativ la aceste două extreme emoţionale. Vom ieşi nevătămaţi dacă reuşim să ne menţinem calmul, să le distragem atenţia acestor animale, vorbind cu ele sau oferindu-le de mâncare. Putem domoli până şi o haită întărâtată, prin hrănirea simultană a membrilor săi, uneori stârnindu-le chiar un instinct de recunoştinţă. În plus, avem şi opţiunea aparatelor cu ultrasunete, specific concepute pentru a alunga efectiv patrupedele ameninţătoare. De noi depinde în mare măsură rezolvarea acestei probleme a maidanezilor: putem adopta animalele, după circumstanţele fiecăruia şi putem, de asemenea, diminua frica şi violenţa faţă de animale, promovând judecata cumpănită şi benevolenţa în rândul celor cu care interacţionăm zilnic. Prin cultivarea raţionalităţii, a echilibrului, şi prin temperarea pornirilor noastre negative, vom putea face un pas înapoi şi examina problemele cu deschidere şi răspundere. Astfel, soluţiile noastre vor fi mai cuprinzătoare, şi vor reflecta, în acelaşi timp, caracterul moral şi conştiinţa proprii unei naturi superioare, umane. Să optăm, aşadar, între om şi animal, pentru nivelul spiritual al celui dintâi, şi nu al celui de-al doilea, opunând excesului, chibzuinţa şi urii, bunăvoinţa.
