Un avort costă în România, neoficial, 100 de euro
alte articole
Statul român cheltuieşte anual peste cinci milioane de euro pentru avorturile incomplete (spontane) realizate în unităţile medicale de stat, de 10 ori mai mult decât pentru achiziţia de anticoncepţionale şi prezervative, se arată într-un studiu lansat miercuri de Institutul pentru Politici Publice.
Cu ocazia Zilei Mondiale a Contracepţiei (26 septembrie), Institutul pentru Politici Publice (IPP) a lansat, miercuri, un studiu naţional privind fenomenul întreruperilor sarcinilor nedorite în România - radiografie şi soluţii.
Potrivit studiului, între 350 şi 400 dintr-un total de peste cinci milioane de femei fertile recurg la întrerupere de sarcină, zilnic, în România, fiecare trebuind să plătească ginecologului, neoficial, aproximativ 450 lei (circa 100 euro) pentru o astfel de intervenţie. Suma este considerabilă pentru veniturile medii ale unei familii din România, acesteia adăugându‐i‐se costurile logistice făcute din bugetul public al unităţilor medicale de stat la respectiva întrerupere de sarcină, au precizat realizatorii studiului.
Totodată, în studiul IPP se menţionează că, anual, statul român alocă, în medie, peste cinci milioane de euro pentru avorturile incomplete (avorturi spontane) realizate în unităţile medicale de stat, o sumă de zece ori mai mare decât cea de aproximativ 500.000 euro alocată anual pentru achiziţia de mijloace contraceptive (anticoncepţionale şi prezervative) ce pot preveni situaţiile de întreruperi de sarcini nedorite.
România ocupă locul 5 la nivelul Uniunii Europene în ceea ce priveşte numărul întreruperilor de sarcini nedorite pe an, fiind pe poziţia a 6‐a la nivel global, cu un număr total al întreruperilor de aproximativ 100.000 ‐ 128.000 pe an, subliniază, în acelaşi context, cei de la IPP.
Cifra totală, aferentă anului 2011, este în descreştere faţă de 1990, când s‐au înregistrat cifre record la numărul întreruperilor de sarcină, dar suficient de îngrijorătoare, statul român având aşadar o serioasă provocare căreia însă, consideră IPP, la acest moment nu‐i răspunde corespunzător.
În acelaşi raport, IPP mai spune că, în prezent, din toate informaţiile publice cunoscute, autorităţile statului nu au demarat nicio iniţiativă care să vizeze prevenţia fenomenului negativ al creşterii numărului de avorturi. Din păcate, cu excepţia efortului ocazional al unor medici sau al unor organizaţii neguvernamentale în România, nu se face educaţie tinerilor pentru o viaţă sexuală echilibrată, nu se face prevenţie pentru evitarea sarcinilor nedorite, nu se încurajează în mod eficient folosirea mijloacelor contraceptive, practic investindu‐se mult mai mult în tratare decât în prevenţie.
"În loc să ia decizii ferme care să stabilească responsabilităţi ferme la nivelul principalelor categorii de cadre medicale implicate, Ministerul a împărţit această responsabilitate (de o manieră care nu presupune asumarea răspunderii de niciunul dintre participanţi pentru disfuncţionalităţile evidente din România) între medicii de planning familial incluşi într‐o reţea naţională (care acoperă insuficient teritoriul României), anumiţi medici de familie înregistraţi în Programul Naţional respectiv medici ginecologi sau medici endocrinologi. Nimeni din partea statului nu pare preocupat de impactul politicilor în domeniu şi, pe cale de consecinţă, de măsuri care să optimizeze şi să eficientizeze folosirea de fonduri publice pentru ţinte naţionale cum sunt, sau ar trebui să fie, sănătatea reproducerii. Altfel nu se explică de ce nu se supun dezbaterii publice soluţii de co‐interesare mai mare a medicilor de familie în tot ceea ce reprezintă activităţi de planning, inclusiv diseminarea de mijloace contraceptive mai cu seamă la nivelul unor categorii mai vulnerabile la care aceştia pot ajunge mai degrabă decât în cazul medicilor de planning familial", se arată în studiu.
În studiu este subliniată, de asemenea, necesitatea de a eficientiza folosirea resurselor publice, prin orientarea lor în special către grupuri ţintă vulnerabile, mai puţin expuse la surse de informare şi cu resurse financiare limitate, şi prin implicarea structurilor statului (cum este structura reţelei medicilor de familie cu peste 11.800 de membri bine răspândiţi în ţară), fără a nega utilitatea cabinetelor de planning, care, însă, se pot adresa în continuare unor categorii sociale ce dispun de alte posibilităţi.
