Tulcea: 20 de ani de la tragedia navei "Mogoşoaia" - reportaj

Chiar înainte de a intra în satul Grindu, eşti întâmpinat de copii. Păzesc vitele sau sunt la scăldat. Un pic mai departe de ei, câteva bărci pornesc în căutarea peştelui care seara va fi pus pe masă. Suntem într-unul din satele Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Aici, acum 20 de ani, nu exista casă care să nu plângă după rudele moarte în cea mai mare tragedie din navigaţia românească.

Grindu este una dintre puţinele comune tulcene care au în componenţă doar o singură localitate. Situat în partea de nord-vest a judeţului, pe malul drept al Dunării, zonă cunoscută sub numele de Cotul Pisicii, pentru că în vremuri se spunea că aici erau foarte multe pisici sălbatice, satul era pentru localnici raiul pe pământ. Clădită pe bălţi, aşezarea - o Veneţie rurală - era aproape în fiecare primăvară inundată, spălând pământul caselor dintre furci. Când apele se retrăgeau, sătenii lipeau înapoi pământul dintre furcile caselor şi îşi ridicau locuinţele la loc. În 1970, Ceauşescu a ordonat strămutarea localnicilor şi abandonarea localităţii. Oamenii, 2.031 la număr potrivit unei monografii a judeţului apărută în 1972, şi-au încărcat de nevoie lucrurile pe ceamurile armatei, iar noaptea s-au întors cu bărcile sau pe cioate în satul inundat şi au aprins focurile în acoperişurile caselor. De atunci, nu i-a mai strămutat nimeni. Fără drumuri de acces practicabile mai mult de şase luni pe an, fără apă potabilă şi fără telefon multă vreme, "pisicarii", cum li se spune celor din Cotul Pisicii, au rămas între ape, trăind din pescuit, creşterea vitelor şi agricultură. Majoritatea bărbaţilor lucrau la Galaţi, în port, la şantierul naval sau în combinat. Iarna, când circulaţia navelor pe Dunăre era oprită, plecau la serviciu în puterea nopţii cu scândura în braţe. Ea se aşeza cu capetele sprijinite de două sloiuri şi era folosită ca o punte. Noapte de noapte, din sloi în sloi. Nimeni nu s-a înecat şi toată lumea era mulţumită. Vara satul prindea viaţă. În Grindu, veneau copiii şi rudele din Galaţi la bunici sau pentru o partidă de pescuit.

Duminică, 10 septembrie 1989. Nava de pasageri "Mogoşoaia" s-a desprins de cheul Galaţiului la 8,30, cu destinaţia Grindu, având potrivit unor surse 224, după alte surse peste 300 de pasageri la bord. În scurt timp, peste 200 dintre aceştia aveau să moară înecaţi sau asfixiaţi în saloanele navei, în urma impactului cu prima barjă a convoiului bulgăresc "Gheorgi Petrov". Doar 17 aveau să scape, sărind pe barjă sau în apă ori împinşi de presiunea apei prin geamurile groase ale cabinelor şi saloanelor.

O carte pentru 20 de ani

Radu Sava era "pisicar" de origine. Avea 37 de ani, locuia în Galaţi şi îi cunoştea foarte bine pe oamenii locului.

"În săptămâna aceea am trimis fetele să ia raţia de alimente, cum era pe atunci. Mi-am zis că dacă apuc să iau raţia, plec duminică la ţară, dacă nu, n-aveam cu ce mă duce. Femeia m-a anunţat de sâmbătă seara că ea merge la muncă, nu vrea să meargă cu noi, duminică, la Pisica. Eu le-am luat bilete la vapor la toţi cei cu care m-am dus în port. La început am intrat înăuntru în salon, dar după ce-am văzut cât este de aglomerat am urcat pe puntea superioară, la promenadă, exact lângă coşul de fum. M-am găsit acolo cu Titi al lui Panduru, Ileana lui Ion Crirică cu bărbatu-său şi cu copilul, Andrei al lui Neagu... Eram mulţi tare...Luasem vreo două buzunare de seminţe de acasă şi le mâncam. Prin dreptul Bazinului Nou s-a lăsat ceaţa şi am simţit cum brusc vaporul o ia la stânga. În faţă am văzut că veneau nişte barje. Erau în formă de scară. Mi-am dat seama că ne vom lovi, dar nu m-am ţinut de nimic. După ce s-a înclinat, mă aşteptam să revină. Aveam de gând să sar în barjă numai dacă vedeam că nu-şi mai revine. Puteam să sar în barjă fără să mă ud deloc, că era aproape, dar nu am făcut-o. Nu era pentru prima dată când m-am ciocnit cu vaporul. Prima dată l-a ciocnit exact sub brâu, în dreptul comenzii. A doua oară l-a ciocnit a doua barjă mai încoace de comandă, exact în postamentul motorului. N-a mai fost timp de nimic, căci în câteva secunde vaporul s-a aplecat de tot spre babord şi s-a dus la fund. La aplecătura aceea eu m-am oprit în parapet, sărind nişte bănci. Băncile acelea nu erau prinse, erau tare grele şi când au căzut de colo-colo, ce au lovit acolo au lăsat. După ce m-au atins nişte bănci, am fost aruncat în apă. Mi-am făcut vânt la suprafaţă, iar când am ieşit am văzut barjele care încălecau vaporul şi îl împingeau la fund. Fiind prins într-o zonă de unde nu mai aveam scăpare, pentru că totul era în mişcare şi puteam să fiu lovit, am luat o gură de aer şi am intrat sub barje. Când încercam să ies la suprafaţă dădeam cu capul în barjă.

Am încercat de vreo câteva ori, dar nici chip să găsesc loc să ies. M-am chinuit mult. Eram la capătul puterilor şi am crezut că nu voi scăpa de acolo. Îmi pocneau timpanele şi mă durea pieptul, dar mi-am amintit de o vorbă a lui nea Budu Marin, care a fost pe Borsec, pe Buziaş, când făceam eu naveta. El ne învăţa ca atunci când înoţi pe sub apă, că să rezişti mai mult, trebuie să iei o gură de apă, că apa conţine oxigen. Aşa am făcut şi eu atunci. Am înghiţit cu frică, dar atent, o gură de apă. Am observat că pot rezista mai bine. Şi tot aşa până când am văzut galben deasupra mea şi mi-am dat seama că acolo trebuie să ies la suprafaţă. Am ieşit exact printre barje (...)

Era unul la prova barjei, în apă, abia apăruse acolo, azvârlit probabil de pe Mogoşoaia. Se ţinea de fusul ancorei. Ăsta nu ştia deloc să înoate, dar se ţinea strâns şi avea un curaj nebun. Îl cunoşteam, era mult mai în vârstă decât mine şi cred că îl chema Mihalea Costică. Domnule, omul acesta era ceva de speriat. Îi salva pe cei din apă cu cablul de la vinci. A salvat vreo trei numai el. Când vedea câte unul pe aproape îi întindea cablul şi îi zicea: Ţin-te măi şi tu de aici!. Am auzit că nu mai trăieşte, a murit acum câţiva ani de cancer la stomac, dar tare m-a impresionat curajul lui atunci", povesteşte Radu Sava autorului cărţii "Mogoşoaia - Istoria unei tragedii", Petre Rău.

Iar mărturiile supravieţuitorilor şi ale urmaşilor victimelor tragediei sunt numeroase în volumul a cărui lansare va avea loc miercuri, 9 septembrie, la ora 17.00, la Biblioteca Judeţeană "VA Urechia" din oraşul Galaţi.

"Prima ediţie a acestei cărţi a apărut acum 10 ani şi era nevoie de o a doua ediţie, pentru că volumul nu se mai găseşte. În plus, au apărut şi noi cercetări, procesele nu s-au terminat, iar despre tragedia de acum 20 de ani multă lume nu ştie nimic. La opt ani de la eveniment, atunci când am început documentarea pentru prima ediţie a cărţii, în presă apăruseră doar câteva articole. Accidentul era banalizat, poate şi pentru că la 100 de zile de la acesta a fost Revoluţia. Dar nici după 20 de ani nu se ştie de tragedie, din păcate. Am terminat cartea acum două luni şi deja am material pentru încă o ediţie. Sunt consemnări din presa internaţională, raportul transmis lui Ceauşescu şi probabil că o nouă ediţie va apărea după cinci ani", afirmă autorul volumului "Mogoşoaia - Istoria unei tragedii", Petre Rău.

La Grindu, nu mai avea cine să tragă clopotele

La Grindu, potrivit lui Petre Rău, satul aflase aproape imediat vestea. Oamenii ieşeau din biserică, de prin case, de oriunde se aflau. Au venit şi cei din satele vecine, iar în câteva ore malul drept al Dunării gemea de lume. Imediat oamenii au realizat că aproape nu exista casă în satul lor care, în dimineaţa aceea, să nu aştepte pe cineva de la Galaţi, cu vaporul de ora 8,00. Clopotele încă nu începuseră să bată. După slujba de duminică întreruptă brusc, preotul Păun a rămas singur în biserică. Dispăruse şi cristiacul. Nu mai avea cine să tragă clopotele. Cu bărci, cu căruţe sau pe jos, oamenii au plecat spre Galaţi, la locul accidentului. Primii morţi începuseră să apară şi erau duşi la docurile din Galaţi, unde se amenajaseră trei încăperi - una pentru bărbaţi, una pentru femei şi una pentru copii. Oamenii stăteau în grupuri, nu discutau decât în şoaptă şi foarte rar. Nimeni nu comenta nimic. Când şi când se auzeau oftaturi prelungi. Câte cineva izbucnea într-un hohot de plâns din care nu se oprea decât atunci când începea un altul. Dinspre dane se auzeau lovituri sacadate de ciocane care băteau cuie în lemn. Se adăugau scânduri suplimentare de fiecare parte a fiecărui sicriu. Era nevoie ca majoritatea sicrielor să fie înălţate cu un lat de palmă.

La Grindu, primele înmormântări au fost luni, 11 septembrie 1989, vineri au fost însă 36, iar înmormântările au fost până la ora 2 noaptea. La cimitirul Cătuşa din Galaţi veniseră aproape toţi preoţii din satele învecinate. Veniseră de peste tot şi erau frânţi de oboseală. Era o lipsă acută de flori, dar nimeni nu şi-a dat seama de asta. Nu erau suficiente prosoape, nu erau batiste, chiar şi lumânările lipseau...

Un monument pentru victimele tragediei

Mai întâi s-a făcut o cruce pe care au fost scrise numele victimelor celui mai grav accident din istoria navigaţiei din România. În memoria lor, Costică Sbârciog, primar în perioada 1996-2008, a reuşit, după îndelungi, căutări să strângă bani pentru ridicarea unui monument.

"Lucrarea a început în 2005 şi s-a încheiat anul trecut, prin contribuţia populaţiei. Am căutat şi sponsori, dar am contribuit şi eu cu 45.000 de lei. Atunci 10% din populaţia satului a murit. A fost o decimare. Din Grindu au murit 138 de oameni, iar în total au fost 215 victime", afirmă Costică Sbârciog.

A venit în Grindu prin 1966 şi a predat matematică la şcoala din sat. În septembrie 1989 era directorul şcolii şi îşi aminteşte că imediat după veste autorităţile au ţinut legătura cu oamenii locului. "Eu eram la primirea celor care veneau să se intereseze. Au apărut primii supravieţuitori. Pe la ora 10,00 a apărut Marian Iacob, primul dintre ei. Primul înecat a fost o învăţătoare de la Mureş", îşi aminteşte fostul primar.

Poate cel mai mediatizat supravieţuitor este Eugen Malihin, care s-a salvat ţinându-se de un bidon gol pe care părinţii ar fi trebuit să îl umple cu vin de la Galaţi. Avea patru ani în momentul tragediei, iar primii jurnalişti care au vorbit cu el, în 1996, au fost de la ziarul "Acum" din Tulcea.

"Eu eram pe o băncuţă şi ţineam un bidonaş cu amândouă mâinile de toartă. Tata era cu surioara mea la bufet, iar mama era lângă mine, cu Marian în braţe. Marian a căzut sub băncuţă, iar mama s-a aplecat după el. Pe mine apa m-a împins afară pe geam. Îi visez pe toţi patru. Parcă suntem împreună, dar la Galaţi, nu aici, şi râdem toţi. Îi visez numai aşa, râzând. Pe urmă mă trezesc", povestea el în 1996.

"Acum, Eugen are 24 de ani, este marinar, s-a căsătorit şi urmează să aibă şi copil", spune Costică Sbârciog. Ne invită joi, 10 septembrie 2009, la ora 12.00, la Grindu. Episcopul Tulcei, Prea Sfinţia Sa Visarion, va oficia slujba de sfinţire a monumentului ridicat în memoria victimelor tragediei "Mogoşoaia".