Triunghiul german care va decide viitorul Europei

Nu este hazardat să afirmi că destinul monedei euro, cel al Europei economice şi probabil, mai general, al Europei ca entitate politică, depind de un triunghi german. El oscilează zilele acestea între trei poli, toţi situaţi în Germania, se arată într-un editorial de marţi publicat de cotidianul italian la Stampa.

Primul pol se află la Frankfurt: este modernul Euro Tower, sediul BCE, o cetate a monedei care iese în evidenţă într-un deşert instituţional în care nu există un ministru european al economiei cu care să se construiască o politică economică pentru continent.

Intră astfel în scenă al doilea pol, care joacă în aceste zile un rol crucial, şi el localizat la Frankfurt, la câţiva kilometri distanţă de primul. Într-o clădire, de asemenea impunătoare, care aminteşte mai mult de trecut decât sugerează viitorul îşi are sediul Bundesbank - legendara Bancă centrală germană, odată custode de fier al mărcii şi al creşterii fără inflaţie, fără interferenţe guvernamentale şi fără ajutoare facile acordate altor ţări.

Introducerea euro, care a însemnat sfârşitul mărcii, i-a sustras din importanţă şi putere, dar are o voce autoritară şi o foloseşte cu duritate în consiliul BCE. BCE se află de ani de zile sub tirul criticii Bundesbank, care-i reproşează, în esenţă, că nu este germană, cu alte cuvinte că nu a transferat la nivel european rigoarea cu care a obişnuit marca germană Europa. Nu ar fi de dorit ca 'puritatea rasială' de amintire dureroasă să fi suferit o metamorfoză devenind un fel de 'puritate a monedei', subliniază comentariul ziarului.

În aceste condiţii, guvernatorul BCE, Mario Draghi, a refuzat cu câteva zile în urmă să meargă la super-reuniunea anuală a bancherilor centrali de la Jackson Hole, în Munţii Stâncoşi, rezervând descrierea proiectului său de politică monetară şi financiară reuniunii cu uşile închise a Comisiei pentru afaceri economice şi monetare a Parlamentului European. Au existat scurgeri privind sensul general al discursului său şi ele au încurajat Bursele europene.

Detaliile nu sunt cunoscute, dar apare clar că Draghi acţionează în numele pragmatismului, în contrast marcat cu dogmatismul Bundesbank. Draghi a indicat o limită de trei ani, conform căreia operaţiunile de cumpărare de titluri de valoare ale unui stat aflat în dificultate nu trebuie configurate ca finanţare, ci ca o simplă operaţiune de trezorerie. Este de la sine înţeles că Draghi nu vrea prin aceasta să cumpere tone de 'Bonos' spaniole, tot aşa cum s-a declarat împotriva faptului de a acorda ESM-ului, ''fondul de salvare a statelor'', funcţiile unei bănci. El vrea mai degrabă să-şi creeze o anumită libertate de acţiune, astfel încât să nu fie nevoit să ceară la fiecare operaţiune permisiunea germanilor.

Poate că din această cauză, şi chiar în numele unei nostalgii istorice după Deutschmark, guvernatorul Bundesbank, Jens Weidmann, susţinătorul unui liberalism pur al statului - care vede drept o greşeală gravă orice politică activă a BCE - a ameninţat cu demisia, temporar stopată de cancelarul Angela Merkel. Predecesorul său, Alex Weber, a demisionat pentru acelaşi motiv, în aprilie 2011.

Foarte des, după cum a scris Keynes acum 80 de ani, cei care fac politică cred că sunt liberi să decidă, dar în realitate sunt prizonierii câte unui economist defunct. În acest caz, Draghi se raportează la Franco Modigliani şi la încă activul Bob Solow, premiile Nobel cu care a studiat în America, în anii '70, adepţii unui liberalism care nu exclude anumite intervenţii ale instituţiilor economice. Weidmann, în schimb, este moştenitorul unei tradiţii liberaliste stricte, mai apropiate de liberalismul francez al anilor '80, decât de doctrinele istorice ale creştin-democraţilor germani, precum ''economia socială de piaţă'. Bursele au salutat victoria aparentă a lui Draghi: ele speră în eliminarea problemei datoriei publice şi, prin urmare, în puţin oxigen cu care sa încerce să facă câţiva paşi pe drumul lung al ieşirii din criză.

De ce, în momentul de faţă, victoria lui Draghi este încă doar aparentă?, se întreabă analiza. Pentru a răspunde la această întrebare, trebuie menţionat cel de-al treilea pol al acestei poveşti în mare parte germană, care-i afectează pe toţi europenii. Al treilea pol nu se află la Frankfurt, ci la 150 km mai la sud, în micul oraş Karlsruhe, cu aproximativ 300.000 de locuitori. Aici se află clădirea mică, modernă şi aerisită a Curţii Constituţionale germane, la vârful structurii publice germane iar această instanţă germană va lua, în termen de circa zece zile, o decizie care, de fapt, va hotărî soarta Europei.

Curtea va spune dacă tratatele internaţionale în baza cărora resurse financiare publice germane sunt folosite pentru a ajuta ţări străine aflate în dificultate sunt sau nu sunt în conformitate cu Constituţia germană. Opt judecători în robe roşii solemne vor spune un 'da' sau 'nu' care va avea repercusiuni radicale asupra Burselor, economiei şi guvernelor continentului, conchide editorialul.