Teologia laică, revoluţia Papei

Prima reacţie în faţa gestului Papei Benedict al XVI-lea a fost surpriza pentru caracterul lui excepţional. La o examinare mai atentă, este întrucâtva un paradox. De fapt, vestea adevărată este că Papa a decis să se comporte ca o persoană 'normală'. A spus cu simplitate şi fermitate că este bătrân şi suferind şi prin urmare nu se mai simte în stare să păstreze guvernarea Bisericii, se arată într-un editorial publicat de cotidianul La Stampa şi semnat de istoricul şi politologul Gian Enrico Rusconi.

Suveranul Pontif a spus aceste lucruri în limba aflată în consonanţă cu împrejurările - latina - cu acea intensă gravitate conferită de vechime, pe care nicio altă limbă autohtonă nu ar putea să o redea.

Gestul devine excepţional din punct de vedere al cutumei ecleziastice. 'Fulgerul din senin' de după debusolarea primelor ore va provoca reacţii imprevizibile, dar de marcă profundă. Ceea ce s-a întâmplat luni nu va fi inofensiv pentru viitorul comportament al oamenilor Bisericii şi conferă o nouă statură neaşteptată Papei demisionar.

Nu este clar ce urmă va lăsa Joseph Ratzinger în lumea catolică (în primul rând italiană), care l-a tratat cu mare respect, dar cu puţin entuziasm. Mai ales prin comparaţie cu predecesorul său, Papa Ioan Paul al II-lea. Dar cum poţi să nu faci o comparaţie cu modul în care Ioan Paul al II-lea şi-a gestionat maladia terminală sacralizând-o public, în faţa ochilor lumii? Opusul lui Benedict al XVI-lea.

Joseph Ratzinger a desacralizat puţin şi laicizat funcţia pontificală. Prin decizia sa de a părăsi scaunul pontifical spune că nu există nicio protecţie specială care să poată garanta soliditatea mintala şi psihologică a Papei, atunci când se confrunta cu bătrâneţea sau maladiile. Este o revoluţie subtilă a teologiei laice, care vine de la un om ce şi-a început Pontificatul sau sub semnul 'raţionalităţii credinţei'.

Prelegerea singulară şi controversată de la Regensburg, din septembrie 2006, a evocat teme complexe şi cruciale, cum ar fi Islamul, elenizarea creştinismului, raţionalitatea credinţei. A trezit speranţa într-o nouă perioadă înaltă intelectual a relaţiei dintre credinţă şi raţiune. Curând însă discursul s-a blocat, deviat de acţiuni publiciste şi pasaje neo-triumfaliste privind 'revenirea religiei'. Sau viceversa, cu trimiteri ultrapesimiste privind laicitatea, relativismul, nihilismul. Mai ales accentul pe 'valorile nenegociabile', care a blocat efectiv confruntarea şi dialogul cu laicii cu privire la puncte cruciale ca natura, familia, bioetica.

Acestea sunt problemele legat de care toată lumea astăzi - laici sau nu - dacă este onestă intelectual, trebuie să recunoască că are mai multe îndoieli decât certitudini. Dar, în loc să fie problemele despre care se poate discuta cu o atenţie reciprocă mai mare, asupra lor sunt vânturate în chip de ''bâte'' ideologice 'valorile nenegociabile'.

În ce măsură i se poate imputa Papei Benedict acest lucru? Politologul italian a avut impresia că, iniţial, Papa a avut ambiţia corectă de a reda o nouă dimensiune intelectuală puternică unor comportamente religioase tot mai sărace în substanţă teologică, înclinate spre atitudini anti-intelectuale, sentimentale, emoţionale, sub sigla ''spiritualitate'. Dar apoi s-a rătăcit pe acest drum.

Analistul atrage atenţia şi asupra unui alt punct, căruia nu i s-a acordat importanţa şi dramatismul cuvenit - condamnarea fermă şi intransigentă a pedofiliei în Biserică. În Italia, chiar în cercurile religioase au fost condamnate aceste crime sau păcate. Dar, uneori, cu o disponibilitate eronată spre înţelegere sau iertare şi cu teama mai ales de publicitate. Adesea au existat motive întemeiate pentru a face acest lucru, dar de multe ori a predominat o viziune ambiguă asupra sexualităţii.

O concepţie negativă fără discernământ asupra sexului nu poate distinge între necumpătare, transgresiune şi patologie autentică, care în cazul pedofiliei devine criminalitate. Aici se inserează al doilea element negativ: ideea că în cazul omului Bisericii păcatul(crima sa poate fi absolvită şi ispăşită între confesional, sacristie şi arhiepiscopie. Nu, consideră analistul. Aici intră în joc, pe lângă familia direct implicată, societatea, statul în deplinătatea drepturilor sale de investigaţie şi a legilor sale.

Problema pedofiliei a făcut clară această conexiune. A redat supremaţia legii, societăţii, statului. A fost meritul intervenţiilor energice ale lui Joseph Ratzinger de a fi explicat toate acestea în cercurile clericale închise, care îşi apără cu străşnicie propria jurisdicţie morală. Şi acesta a fost un act de laicitate, de teologie laică.

Gestul de luni al Papei Benedict aruncă în cele din urmă o lumină nouă asupra personalităţii sale problematice asupra căreia analişti vor trebui să revină în viitor.