Taxa Drumului Mătăsii: Datoria, Înţelegerile şi Controlul Beijingului

Timp de 2.000 de ani, naţiunile fără ieşire la mare ale Asiei au purtat povara ambiţiilor altora.

De la caravanele de cămile care înaintau prin Karakoram spre Gandhara, până la trenurile de catâri care coborau prin trecătoarea Khyber către platoul persan, teritoriile pe care astăzi le numim Kazahstan, Tadjikistan, Pakistan şi Afganistan nu au fost niciodată doar simple fundaluri ale Drumului Mătăsii.

Ele au fost porţi de acces — puncte de taxare pentru fluxul de bunuri, culturi şi armate între Est şi Vest. Dinastii s-au ridicat aici, finanţate cu moneda negustorilor străini; altele au fost zdrobite sub greutatea cerinţelor străine — un tipar care a precedat cu mult extorcarea infrastructurii de către reţeaua Haqqani pentru finanţarea terorismului.

Renaşterea geografiei imperiale a Chinei

Beijingul are o cunoaştere intimă, împărtăşind mare parte din această istorie. Curtea imperială chineză antică numea arterele comerciale din Asia Centrală „Xiyu” — „Regiunile Occidentale” — şi trimitea emisari, negustori şi soldaţi pentru a le securiza.

Secole mai târziu, imperiul lui Kubla Khan se va întinde pe mare parte din acel teritoriu, impunând o formă de guvernare ce preţuia ordinea, tributul şi protecţia rutelor comerciale. Garanţia mongolă a permis comerţului de pe Drumul Mătăsii să înflorească sub supraveghere imperială.

Astăzi, „Centura” din Iniţiativa Centura şi Drumul (BRI) este o renaştere atent studiată a aceleiaşi geografii, adaptată epocii cablurilor de fibră optică şi gazului natural lichefiat — dar cu o altă etică.

O schimbare de management

Acolo unde domnia lui Khan oferea structură şi predictibilitate, modelul Chinei comuniste se bazează pe opacitate, pârghia datoriilor şi o amprentă de securitate ce adesea depăşeşte consimţământul local. Demult, emisarilor din era Han le era specific să ofere mătase şi obiecte lăcuite; acum Republica Populară Chineză furnizează împrumuturi concesionale, infrastructură „la cheie” şi incertitudinea care vine cu securitate integrată.

Nu este întâmplător că itinerariul ministrului chinez de Externe Wang Yi din august a cusut Islamabadul şi Kabulul ca mărgelele pe un singur fir: un ecou terestru al strategiei Chinei „şirul de perle” din Oceanul Indian, unde investiţiile în porturi şi punctele de acces naval formează un lanţ maritim de influenţă.

Acest coridor terestru nu doar că completează lanţul maritim — îl extinde, oferind Beijingului benzi paralele prin care să îşi exercite interesele globale asupra nevoilor de uscat şi de mare ale ţărilor partenere. Un coridor similar este acum în dezvoltare pe continentul sud-american.

Dezvoltare cu un cost

La Islamabad, Wang a stat alături de ministrul pakistanez de Externe Ishaq Dar pentru a anunţa CPEC 2.0, următoarea fază a Coridorului Economic China–Pakistan, proiectul-fanion al BRI de peste 60 de miliarde de dolari.

Declaraţiile oficiale au subliniat extinderea comerţului, agriculturii şi parcurilor high-tech. Mai puţin vizibile, dar la fel de obligatorii, au fost prevederile privind securizarea proiectelor şi personalului chinez, un angajament mult necesar pentru a limita atacurile militanţilor asupra activelor CPEC, în special din partea grupărilor moştenite precum reţeaua Haqqani, care ani la rând au extorcat proiecte de infrastructură pentru a finanţa terorismul.

Anunţul a venit pe fondul unor cifre record de investiţii BRI, Beijingul angajând 124 miliarde USD într-un „val de achiziţii” vizând punctele critice ale tranziţiei energetice — litiu, pământuri rare, hidrogen — pentru a consolida o pârghie pe termen lung asupra resurselor naţiunilor partenere.

Deşi prezentarea oficială a subliniat amploarea şi ambiţia, prăbuşirea recentă a unui pod feroviar în Qinghai a aruncat cu siguranţă o umbră asupra faţadei BRI, expunând fragilitatea structurală şi compromisurile între viteză şi siguranţă care bântuie modelul chinez de livrare a proiectelor.

Împrumuturi ca pârghie

Câteva zile mai târziu, delegaţia chineză se afla la Kabul, sperând să extindă CPEC spre nord, în Afganistan, printr-un angajament trilateral cu guvernul taliban şi omologii lor pakistanezi. Talibanii, disperaţi de venituri şi recunoaştere, şi-au semnalat deschiderea faţă de acord.

Pentru Beijing, calculul este mai rece. Stabilirea unui culoar prin Kabul cumpără o posibilă rută de tranzit către Asia Centrală, un punct de sprijin în sectorul mineral al Afganistanului şi — cel mai sensibil — un canal de influenţă directă de-a lungul îngustului coridor Wakhan, care atinge regiunea chineză Xinjiang.

Acest ultim punct nu este o simplă chestiune cartografică ceremonială. De mai mulţi ani, Beijingul a prezentat problema uigură ca pe o chestiune internă, dar în tăcere, a presat fiecare guvern de la periferia sa să supravegheze, să reţină sau să expulzeze exilaţi uiguri şi suspecţi militanţi. Un parteneriat formal de infrastructură cu talibanii oferă o nouă pârghie pentru a dicta „cooperarea antiteroristă” în termenii Beijingului, chiar pe teritoriul afgan.

Terorist transformat în ministru de Interne

La sfârşitul lui 2021, Beijingul a trecut dincolo de solicitările politicoase şi în zona constrângerii tranzacţionale. Diplomaţii chinezi la Kabul — acţionând conform unor instrucţiuni legate de posibila extindere a CPEC — l-au presat pe ministrul de Interne Sirajuddin Haqqani să localizeze şi să predea militanţi uiguri din Mişcarea Islamică a Turkistanului (ETIM), catalogându-i drept o ameninţare directă la adresa controlului regimului chinez asupra Xinjiangului.

Mesajul, potrivit oficialilor regionali familiarizaţi cu discuţiile, a fost lipsit de ambiguitate: conformarea ar aduce bani pentru infrastructură şi recunoaştere politică; refuzul ar fi costisitor în ambele privinţe. Aproape în paralel, Haqqani a fost atras în medierea dintre Islamabad şi Tehreek-e-Taliban Pakistan (TTP) pentru a reduce atacurile asupra activelor CPEC — un rol modelat parţial de presiunea Beijingului de a extinde coridorul în Afganistan.

În fiecare caz, Beijingul forţa un guvern vecin să facă ceea ce el nu putea face unilateral — să suprime actorii nestatali care contestă autoritatea Partidului Comunist Chinez prin conectarea acelor represiuni la fluxul de capital chinez.

Gânduri finale

Pentru un observator obişnuit, aceste mişcări ar putea părea o diplomaţie de dezvoltare oportunistă. Într-un context strategic, ele reprezintă altceva: strângerea metodică a unei centuri care ţine la fel de mult de coridoare de securitate, cât de cele comerciale.

Fragilitatea fiscală a Pakistanului şi izolarea diplomatică a Afganistanului creează o oportunitate pe care nicio altă mare putere nu este dispusă sau capabilă să o exploateze. Instabilitatea, pentru Beijing, nu este un factor de descurajare — este o justificare pentru prezenţă.

De pe terasele din Taxila până la bazarurile din Herat, vechiul Drum al Mătăsii aduce recompense celor care pot deplasa în siguranţă bunuri, oameni şi idei de-a lungul său. Pericolul, aşa cum arată şi istoria, apare atunci când custodele acelei treceri decide că „siguranţa” trebuie să servească mai întâi propriului său imperiu.

Opiniile exprimate în acest articol aparţin autorului şi nu reflectă neapărat punctele de vedere ale The Epoch Times.