Surditatea lui Goya şi cum a încercat să se vindece cu electroterapia

Dureri de cap severe, ameţeli, pierderea vederii şi auzului, ataxie, etc.. Toate aceste simptome le-a suferit Francisco de Goya (pictor spaniol, Fuendetodos, 30 martie 1746 – Bordeaux, 16 aprilie 1828) în timpul unei călătorii în Andaluzia, în iarna anului 1792-1793. Şi de toate s-a recuperat, cu excepţia surdităţii. Originea bolii nu a fost cunoscută niciodată cu certitudine. Doar acum, un nou diagnostic, formulat după mai mult de două secole, indică o boală rară, atât de rară încât o au doar aproximativ 300 de persoane în întreaga lume.

„Cel mai probabil, diagnosticul este sindromul Susac, spune medicul otorinolaringolog de la University of Maryland, School of Medicine (SUA), Ronna Hertzano. Originea sindromului este necunoscută. Boala reprezintă triada clinică care include encefalopatia, ocluzia ramurilor arterei retinale şi pierderea bilaterală a auzului. Cauzele care duc la acest sindrom nu au fost însă descifrate, dar se presupune că boala s-ar declanşa din cauza unei reacţii autoimune şi a microemboliilor. Persoanele care suferă de acest sindrom îşi revin în general spontan, însă ele rămân cu sechele ce se manifestă sub forma unor tulburări locomotorii sau cognitive. De obicei, pacienţii rămân cu un deficit al auzului şi al vederii, însă surditatea şi orbirea apar în cazuri foarte rare.

„Acest lucru ar explica toate simptomele avute de Goya, inclusiv migrene, dureri de cap, halucinaţii şi recuperarea spontană a simptomelor, recuperarea vederii dar pierderea permanentă a auzului”, adaugă ea.

Hertzano a expus diagnosticul său la conferinţa anuală asupra personajelor istorice pe care le sărbătoreşte University of Maryland. Anii trecuţi, alţi specialişti medicali au prezentat recenziile lor medicale asupra diferiţilor protagonişti ai istoriei cum ar fi Cristobal Colon, Charles Darwin, Simon Bolivar, Vladimir Ilici Ulianov. Anul acesta a fost rândul lui Francisco de Goya şi Lucientes. Deşi nu este pentru prima dată când se vorbeşte despre sindromul Susac care a condus la pierderea permanentă a auzului pictorului, este anul în care s-a discutat cu mai multă convingere despre acest diagnostic.

Unele dintre bolile care i-au fost atribuite lui Goya l-ar fi putut ucide în acele vremuri

După studierea scrisorilor din timpul acelor luni între Goya şi prietenii săi şi în plus revizuirea a ceea ce alţii au scris despre boală, Hertzano a exclus diferite posibilităţi. „Există şi alte etiologii posibile, inclusiv sifilisul, dar improbabil din cauza incompatibilităţii sale cu recuperarea completă (cu excepţia pierderii auzului) şi viaţa lungă de mai târziu”, spune Hertzano, preluată de situl publicaţiei elpais.com. Deci, dacă ar fi fost un caz de meningită bacteriană, absenţa antibioticelor în acea epocă l-ar fi costat mai scump pe Goya, poate chiar moartea. În ceea ce priveşte intoxicarea cu plumb, saturnismul aşa cum este indicat pe Wikipedia, „din nou, intensitatea bolii şi recuperarea aproape completă în absenţa unui tratament adecvat o face mai puţin probabilă”, a adăugat Hertzano.

În timpul prelegerii sale, otolaringologa Ronna Hertzano exclude şi alte cauze posibile, cum ar fi malaria, cu o incidenţă ridicată în Spania la acel moment, sau scleroza multiplă, deoarece apariţia tuturor simptomelor a avut loc în acelaşi timp şi nu în formă progresivă. A respins, de asemenea, o altă afecţiune rară, encefalomielita diseminată acută, care, deşi ar putea explica toate simptomele, „nu cred că acest lucru este asociat cu pierderea auzului profund bilateral”, susţine Hertzano.

Odată diagnosticat, ar fi putut fi vindecat? În cazul în care diagnosticul ar fi fost descoperit, pentru sindromul Susac nu există niciun tratament eficient până astăzi, deci în acele vremuri cu atât mai puţin. „Cu toate acestea, astăzi ar avea posibilitatea unui implant cohlear care, plasat în stadiile incipiente ale bolii, probabil, ar fi condus la recupera auzului în mai puţin de trei săptămâni şi i-ar fi permis să-şi păstreze un auz funcţional, recunoscând mai mult de 90% din fraze fără repere vizuale”, anticipează medicul american.

Un implant cohlear este un dispozitiv medical care înlocuieşte funcţia urechii interne afectate. Spre deosebire de protezele auditive, care fac sunetul mai puternic, implantul cohlear lucrează în locul părţii afectate a urechii interne (cohlee) pentru a oferi semnale sonore către creier. Implantul cohlear funcţionează cu mici curenţi electrici, converteşte sunetul codat digital în impulsuri electrice şi le trimite prin filamentul electrod, care este poziţionat în cohlee (urechea internă). Electrozii implantului stimulează nervul auditiv, care trimite impulsurile la creier, unde sunt interpretate drept sunet.

Deşi această tehnologie nu exista în secolul al XVIII-lea, Goya a folosit electricitatea pentru a se recupera de surditate.

Timp de luni de zile i-au fost aplicaţi curenţi cu prima maşină capabilă să creeze curenţi electrici (electrostatică), inventată de germanul Otto von Guericke. Mai exact, i-a fost plasat un electrod în urechea lezionată, umezit într-o soluţie salină, în timp ce celălalt electrod era plasat în cealaltă ureche. Trebuia să stea astfel timp de câteva minute. Electroterapia nu a funcţionat, dar această poveste a fost recuperată şi transmisă publicului larg de către cercetătoarea de la Museo del Prado, Spania, Gudrun Maurer, într-un articol publicat de buletinul muzeului, şi prezintă determinarea lui Goya de a se recupera.

S-a scris mult despre impactul pe care surditatea lui Goya l-a avut în lucrările sale de mai târziu. Mulţi relaţionează desenele, gravurile şi picturile lui Goya surd, mult mai realiste, personale inspiratoare. Cu toate acestea, unii cred că pierderea auzului nu a avut nimic de-a face cu lucrările lui Goya.

Mai multe informaţii: Museo del Prado: Goya, sordo, y la «máquina eléctrica», University of Maryland, School of Medicine: El sordo, Friday, April 28, 2017 , Davidge Hall , PubMed.gov: Goya's deafness