SUA-Iran, îndelungata luptă pentru prestigiu
Relaţiile americano-iraniene se află din nou pe buza prăpastiei: părţile fac schimb de declaraţii şi gesturi ameninţătoare, au loc exerciţii militare şi desfăşurări de contingente. Iranul s-a apropiat de crearea bombei nucleare? Şi-a majorat nivelul de agresivitate faţă de vecini? Nici una, nici alta: mai degrabă, s-a schimbat situaţia generală şi doar această schimbare îndeamnă la activitate, notează cotidianul rus Gazeta.
Probabil, nu există nimeni în lume care să se bucure de perspectiva creării bombei nucleare în Iran, poate doar mişcarea Hezbollah. Însă, problema iraniană are în primul rând un caracter politic şi nu ţine de domeniul securităţii, iar logica abordărilor este determinată de 'conflictul pentru prestigiu', un conflict politic mai vechi, ale cărui rădăcini îşi au începutul în urmă cu decenii.
O dată importantă ar fi, în acest sens, anul 1953, când cu participarea activă a CIA a fost dat jos guvernul iranian condus de Mohammed Mosaddeq, care naţionalizase zăcămintele de petrol, fapt care a lezat interesele companiilor britanice şi americane. Acest eveniment este considerat şi la această oră în Iran simbolul 'umilirii naţionale din partea puterilor coloniale', chiar dacă Iranul nu era colonie.
Al doilea moment îl constituie anul 1979, când studenţii revoluţionari - printre care s-ar fi numărat şi actualul preşedinte Ahmadinejad - au luat cu asalt ambasada SUA din Teheran, după care diplomaţii au fost ţinuţi ostatici timp de peste un an. Aici este vorba de o situaţie inversă: probabil, nimeni nu le-a adus SUA o ofensă mai mare ca aceasta.
Sentimentul de umilinţă al SUA s-a acutizat ca urmare a eşuării operaţiunii pentru salvarea ostaticilor, în primăvara lui 1980. În cele din urmă, după lungi negocieri diplomatice Washingtonul a reuşit să obţină eliberarea oamenilor săi, acceptând să facă o serie de concesii în faţa Teheranului. Americanii au fost eliberaţi chiar în ziua inaugurării lui Ronald Reagan în funcţia de preşedinte, iar în acest fel Iranul a dorit să demonstreze încă o dată o atitudine de sfidare faţă de predecesorul acestuia, Jimmy Carter, pe care toată această poveste cu ostaticii l-a costat al doilea mandat. Ironia sorţii este că Jimmy Carter, care a devenit duşmanul înverşunat al ayatollahului Khomeini, încercase de fapt să stabilească de la bun început relaţii cu autorităţile revoluţionare ale Iranului, iar în ajunul revoluţiei făcuse presiuni asupra Shahului, solicitânu-i să nu folosească forţa împotriva protestatarilor.
De atunci, 'orgoliul lezat' este factorul decisiv al politicii SUA faţă de Iran, iar acest lucru îngrădeşte încercările de a accede la vreun acord. Astfel, mulţi comentatori consideră că Washingtonul a pierdut posibilitatea de a schimba în mod calitativ atmosfera contactelor cu Iranul în timpul preşedinţiei lui Mohammad Khatami (1997-2005), preşedinte cu atitudini religioase mai moderate.
Şi din partea iraniană există o neîncredere profundă faţă de SUA, condiţionată nu doar de cauze ideologice. O serioasă urmă psihologică a fost lăsată de războiul iraniano-irakian, în care SUA - ca de altfel întreaga lume - îl sprijineau pe Saddam Hussein, aprovizionându-l cu absolut orice şi închizând ochii la crimele de război, inclusiv la folosirea de către Bagdad a armei chimice. Ahmadinejad a participat la acest conflict, care i-a format definitiv opinia că Iranul nu are prieteni şi nu are în cine să se încreadă.
În pofida caracterului complicat al relaţiilor americano-iraniene, actuala escaladare a tensiunilor are mai degrabă o cauză regională. Pentru prima dată timp de mai mulţi ani, în discuţiile din jurul ambiţiilor nucleare ale Iranului s-au suprapus două teme: globală (regimul de neproliferare) şi regională (confruntarea dintre regimurile sunite ale marilor ţări arabe şi cel şiit din Iran, agravată ca urmare a 'primăverii arabe'), subliniază Gazeta. SUA încearcă să rezolve în primul rând problema de anvergură globală. Un Iran nuclear ar însemna o lovitură serioasă la adresa prestigiului Washingtonului, care timp de 15 ani încearcă să nu admită acest lucru.
Pentru Arabia Saudită, Qatar, Emiratele Arabe şi alte monarhii este vorba de dominare regională. Distrugerea regimului lui Saddam Hussein, principalul inamic al Teheranului şi contrapondere a influenţei iraniene, a dus la consolidarea semnificativă a Iranului. 'Primăvara arabă' permite luarea revanşei: sub presiune se află regimul lui Bashar al-Assad, aliatul de bază al Iranului în regiune şi sponsorul mişcării şiite 'Hezbollah' în Liban. Dacă în Siria va avea loc o schimbare a puterii, întregul echilibru regional, oricum zdruncinat, se va modifica radical, de data aceasta în favoarea regimurilor sunite.
Pentru SUA situaţia este de natură dublă, continuă cotidianul rus. Se formează o coaliţie într-o componenţă surprinzătoare: saudiţii şi aliaţii lor, Israelul şi SUA. Toţi sunt interesaţi în soluţionarea problemei iraniene. Însă Washingtonul riscă să se implice în periculoasa intrigă regională din jurul Iranului, al cărui ton este dat de marile ţări arabe, în primul rând de bogatele monarhii conservatoare.
Desigur, o operaţiune militară de succes în Iran ar constitui o mare reuşită a SUA. Washingtonul şi-ar demonstra posibilităţile în calitate de lider într-o regiune-cheie şi capacitatea de a soluţiona probleme globale. Cu toate acestea, succesul misiunii nu este garantat, Iranul este un adversar puternic, cu potenţial de contraatac. În afară de aceasta, este greu de formulat criteriile succesului: o operaţiune terestră cu un ulterior regim de ocupaţie este greu de imaginat şi cere cheltuieli enorme, iar ce prejudicii ar aduce un război aerian programului nuclear al Iranului nu se ştie. În mod cert, eşecul militar va deveni extrem de dureros: după aceasta ar putea urma eroziunea poziţiilor SUA nu doar în Orientul Mijlociu (OM), ci şi în întreaga Asie.
Situaţia din Iran este departe de a fi favorabilă. Sancţiunile au urmări, iar instituirea embargoului petrolier a deteriorat şi mai mult situaţia economică. În afară de aceasta, încă din 2009 în cadrul conducerii iraniene se remarcă divergenţe profunde, în spatele cărora se ascund diverse abordări în ceea ce priveşte strategia dezvoltării statului. Caracterul posibilelor schimbări este greu de prevăzut, astfel că eşecul lui Ahmadinejad în lupta internă nu va însemna neapărat soluţionarea acelui complex de probleme politice externe care a apărut în jurul Iranului, conchide publicaţia rusă.
