Strângerea de mână dintre Ankara şi Teheran la summitul Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai este un avertisment pentru NATO
La recentul summit al Organizaţiei de Cooperare de la Shanghai (SCO) de la Tianjin, China, preşedintele turc Recep Tayyip Erdogan şi preşedintele iranian Masoud Pezeshkian şi-au strâns mâinile, anunţând o schimbare strategică cu consecinţe operaţionale pe care Washingtonul şi NATO nu le mai pot ignora.
SCO este un bloc creat de Beijing şi Moscova pentru a contracara puterea occidentală. Iranul este membru cu drepturi depline din 2023. Turcia, aliat NATO, a participat ca partener de dialog şi a conferit credibilitate alianţei într-un forum conceput pentru a se opune Statelor Unite.
Implicaţiile sunt concrete. Teatrul politic de la SCO se traduce într-un spaţiu permisiv pentru fluxurile logistice, financiare şi tehnologice care erodează sancţiunile şi complică coordonarea aliaţilor. Angajamentul Ankarei oferă Teheranului oxigen diplomatic, potenţiale canale economice şi o cale de normalizare a cooperării.
Întrebarea operaţională nu este retorica Ankarei, ci ce capacităţi şi relaţii permite acest forum. Dacă ministerele turce, întreprinderile de stat sau companiile de apărare utilizează mecanismele SCO pentru a extinde contactele cu omologii ruşi şi iranieni, rezultatul va fi o presiune asupra controlului exporturilor, conformităţii financiare şi eliminării conflictelor în domeniul informaţiilor.
Apărătorii vor numi această manevră „nealiniere pragmatică”. Ei vor argumenta că Turcia echilibrează centrele de putere pentru a-şi maximiza influenţa. Acest argument ignoră amploarea şi direcţia.
Când un aliat NATO oferă acoperire politică unui bloc poziţionat împotriva Statelor Unite şi o face alături de un stat desemnat de SUA ca sponsor al terorismului, costul nu este teoretic. Acesta apare în linii de conformitate neclare, transferuri de tehnologie contestate şi planificări aliate care trebuie să reducă fiabilitatea Turciei la margine. Problema nu este dorinţa Turciei de autonomie, ci fricţiunea impusă apărării colective atunci când autonomia este exercitată pe scene proiectate de Beijing şi Moscova.
Washingtonul ar trebui să treacă de la nelinişte la politică. Departamentul de Stat al SUA ar trebui să solicite în mod oficial Ankarei să explice angajamentele pe care le-a luat sau intenţionează să le ia sub auspiciile SCO, inclusiv orice participare la coordonarea securităţii sau a aplicării legii cu Moscova sau Teheranul.
Acest lucru este important, deoarece planificatorii aliaţi trebuie să ştie dacă Turcia se oferă voluntar să participe la întâlniri în care adversarii occidentali elaborează strategii împotriva SUA. Congresul SUA ar trebui să iniţieze o revizuire a asistenţei financiare şi de securitate acordate Turciei şi să condiţioneze sprijinul viitor de alinierea verificabilă la poziţia NATO, inclusiv o supraveghere mai strictă a tehnologiei controlate la export, cooperarea industrială în domeniul apărării şi accesul la finanţarea SUA.
NATO trebuie, de asemenea, să efectueze o evaluare urgentă a compartimentării. Semnalul SCO necesită o calibrare mai strictă a cine are acces la ce şi când. Planificarea apărării aeriene şi antirachetă, poziţia maritimă în estul Mediteranei şi Marea Neagră, precum şi informaţiile comune, supravegherea şi recunoaşterea ar trebui testate în scenarii în care interesele Turciei diverg de priorităţile aliaţilor. Aceasta este prudenţă, nu provocare. În caz contrar, alianţa va fi construit garduri de protecţie pentru a proteja sursele, metodele şi coerenţa operaţiunilor militare.
Acesta este momentul să discutăm despre interesele Turciei. Statele Unite ar trebui să clarifice faptul că beneficiile pe care le urmăreşte Ankara – modernizarea flotei sale aeriene, colaborarea industrială mai profundă, canalele privilegiate de informaţii şi instruire – depind de alegeri care consolidează, nu erodează, coaliţia care descurajează Rusia şi constrânge Iranul.
Ambiguitatea strategică poate servi politicii interne din Ankara, dar este incompatibilă cu sistemele de alianţă care depind de încredere. Preţul încercării de a arbitra între blocuri este că ambele vor pune la îndoială fiabilitatea; partea care conduce instituţiile de care aveţi nevoie va acţiona pe baza acestei îndoieli.
Nimic din toate acestea nu necesită ostilitate faţă de Turcia sau indiferenţă faţă de preocupările sale legitime în materie de securitate. Este nevoie de claritate cu privire la consecinţele alegerilor. Ankara se află la intersecţia dintre Europa, Orientul Mijlociu şi Caucaz şi doreşte spaţiu de manevră. Dar profunzimea nu înseamnă neutralitate. Când acest spaţiu de manevră este utilizat pentru a legitima forumuri care consolidează puterea Rusiei, Chinei şi Iranului, manevra devine un vector pentru adversari. Rezultatul nu este un avantaj pentru Turcia, ci un avantaj pentru cei care preferă o alianţă divizată.
Strângerea de mână de la Tianjin este, prin urmare, un factor declanşator al deciziei. Washingtonul şi NATO nu trebuie să reacţioneze exagerat, dar trebuie să decidă dacă să trateze acest lucru ca pe o situaţie obişnuită sau ca pe un semnal că raţionamentul Turciei se schimbă în moduri care necesită o reevaluare a relaţiei de securitate. Ar trebui să înceapă planificarea de urgenţă: baze alternative şi rute logistice pentru misiuni critice, un schimb de tehnologie mai strâns şi un cadru pentru reconstituirea cooperării, dacă Ankara alege să-şi reafirme angajamentele. Dacă, în schimb, Ankara îşi adânceşte legăturile cu orbita SCO, alianţa ar trebui să fie pregătită să funcţioneze cu o Turcie care este formal în NATO, dar funcţional semi-aliniată cu un bloc rival. Proiectarea pentru această posibilitate astăzi va proteja descurajarea aliaţilor mâine.
