Este Turcia următoarea ţintă a Israelului în Orientul Mijlociu?

La doar câteva ore după ce Israelul a lansat săptămâna trecută atacuri asupra Qatarului – un „aliat major non-NATO” desemnat de Statele Unite şi unul dintre cei mai apropiaţi parteneri ai Washingtonului din Golf – comentatorii pro-israelieni şi-au mutat rapid atenţia asupra Turciei, potrivit Al Jazeera.

La Washington, Michael Rubin, cercetător principal la American Enterprise Institute, un think-tank de orientare conservatoare, a sugerat că Turcia ar putea fi următoarea ţintă a Israelului şi a avertizat că nu ar trebui să se bazeze pe apartenenţa sa la NATO pentru protecţie.

Pe reţelele sociale, academicianul şi politicianul israelian Meir Masri a postat: „Astăzi Qatar, mâine Turcia.”

Ankara a reacţionat dur. Într-un limbaj neobişnuit de aspru, un consilier principal al preşedintelui Recep Tayyip Erdogan a scris: „Către câinele Israelului sionist… în curând lumea va găsi pacea odată cu ştergerea ta de pe hartă.”

De câteva luni, instituţiile media pro-israeliene au intensificat treptat retorica împotriva Turciei, prezentând-o drept „cel mai periculos inamic al Israelului”.

Comentatorii israelieni au prezentat, de asemenea, prezenţa Turciei în estul Mediteranei ca pe o „ameninţare” şi rolul său în reconstrucţia Siriei postbelice ca pe un „nou pericol în creştere”.

Odată cu escaladarea agresiunii regionale a Israelului şi cu războiul său împotriva Gazei care nu dă semne că s-ar încheia, ministrul turc de Externe, Hakan Fidan, a ripostat în august suspendând legăturile economice şi comerciale cu Israelul.

„La Ankara, această retorică [anti-turcă] este luată în serios, Israelul fiind perceput ca urmărind hegemonia regională”, a declarat pentru Al Jazeera Omer Ozkizilcik, cercetător asociat la Atlantic Council.

„Turcia simte tot mai mult că agresiunea israeliană nu are limite şi se bucură de sprijin american”, a adăugat Ozkizilcik.

Atacurile asupra Qatarului au subliniat, de asemenea, îndoielile Ankarei cu privire la garanţiile de securitate ale SUA ca aliat NATO. În ciuda statutului special al Doha în relaţia cu Washingtonul, Israelul nu s-a confruntat cu nicio reacţie vizibilă din partea SUA, ceea ce a dus la întrebări cu privire la faptul dacă SUA ar considera cu adevărat un atac asupra Turciei ca fiind un atac asupra sa, aşa cum stipulează Carta NATO.

Spre deosebire de multe state arabe, însă, „Turcia a înţeles de mult timp că nu se poate baza pe SUA sau pe NATO pentru interesele sale proprii de securitate naţională”, a spus Ozkizilcik.

Prim-ministrul israelian Benjamin Netanyahu însuşi se laudă tot mai des cu obiectivele expansioniste regionale ale ţării sale. În august, întrebat dacă el crede în ideea unui „Israel Mare”, a răspuns: „Absolut.”

Pentru Ankara, o astfel de retorică nu este doar simbolică – ea semnalează o viziune israeliană a dominaţiei care se extinde pe tot cuprinsul Orientului Mijlociu, intrând potenţial în coliziune directă cu propria viziune regională a Turciei.

Duminică, Fidan a declarat că viziunea Israelului de „Israel Mare” – care, potrivit unor sionişti religioşi, se extinde în Siria, Liban, Egipt şi Iordania de astăzi – urmăreşte „să menţină ţările din regiune slabe, ineficiente şi, mai ales, să lase statele vecine Israelului divizate”.

Numai în ultimele săptămâni, Israelul – pe lângă continuarea asaltului genocidar în Gaza şi raidurile aproape zilnice în Cisiordania ocupată – a atacat Yemenul şi Siria şi este acuzat că a lovit flota de ajutor pentru Gaza în Tunisia.

Pe acest fundal, Turcia şi Israelul se află deja într-o „rivalitate geopolitică”, a menţionat Ozkizilcik, adăugând că acţiunile Israelului intră în conflict cu ceea ce analistul consideră a fi „agenda Turciei de a avea state puternice [centralizate]” în locul unor state descentralizate unde mai multe forţe pot deţine puterea.

Hegemon regional

Sentimentul că Israelul încearcă să devină singura putere dominantă a regiunii părea să fie confirmat în iulie, când Tom Barrack, ambasadorul SUA în Turcia şi emisar special pentru Siria, a făcut o recunoaştere uluitoare: că Israelul ar prefera o Sirie fragmentată şi divizată.

„Statele-naţiune puternice sunt o ameninţare – în special statele arabe, [care] sunt privite ca o ameninţare pentru Israel”, a spus el.

Subtextul pentru Ankara era clar: Israelul crede că trebuie să fie hegemonul regiunii pentru a se simţi în siguranţă.

Acţiunile Israelului confirmă acest lucru. A bombardat Siria de zeci de ori de la 8 decembrie – când fostul preşedinte Bashar al-Assad a fugit la Moscova – şi a acaparat teritorii siriene în haosul imediat.

A decapitat mare parte din conducerea Hezbollah în 2024 şi încă ocupă părţi din Liban, în pofida unui armistiţiu, căutând de mult timp să slăbească sau să distrugă gruparea.

În iunie, Israelul a atacat Iranul, declanşând un război de 12 zile care a lovit instalaţii militare şi nucleare iraniene, ucigând comandanţi de rang înalt şi oameni de ştiinţă din domeniul nuclear, şi a atras SUA în conflict.

Atacurile au urmărit nu doar slăbirea capacităţilor de apărare şi nucleare ale Teheranului, ci şi împingerea Washingtonului către schimbarea de regim, vizând unul dintre cei mai puternici rivali ai Israelului din regiune.

Israelul ar putea vedea acum Turcia drept următoarea provocare potenţială la hegemonia sa regională, ceea ce explică poziţia sa fermă conform căreia Ankara nu va fi lăsată să stabilească noi baze în Siria care „ar putea ameninţa Israelul” – după cum a declarat anterior Netanyahu.

„Prima manifestare a fricţiunii turco-israeliene va apărea cel mai probabil pe frontul sirian, pe uscat şi în aer”, avertizează Cem Gurdeniz, amiral turc în retragere şi arhitect al doctrinei Patriei Albastre, o strategie maritimă care cere Turciei să îşi afirme suveranitatea şi să îşi protejeze interesele în mările învecinate – Egee, Mediterana de Est şi Marea Neagră.

„În paralel, amprenta militară şi de informaţii tot mai profundă a Israelului în Cipru, strâns legată de Grecia şi de administraţia cipriotă greacă sub auspiciile americane, este percepută la Ankara ca o încercare deliberată de a fractura şi de a limita Patria Albastră”, a declarat Gurdeniz pentru Al Jazeera.

„Pentru Ankara, aceasta nu este o postură defensivă din partea Israelului, ci o strategie ofensivă de încercuire care ar putea ameninţa atât libertatea maritimă a Turciei, cât şi securitatea populaţiei cipriote turce”, a adăugat el, referindu-se la legăturile Turciei cu autoproclamata Republică Turcă a Ciprului de Nord, recunoscută doar de Turcia, spre deosebire de restul Ciprului, care este condus de ciprioţii greci.

Diviziunea Ciprului este o sursă majoră de nemulţumire între Turcia, Grecia şi Cipru.

Relatările potrivit cărora Ciprul a primit săptămâna trecută sisteme israeliene de apărare antiaeriană sunt susceptibile să stârnească alarmă la Ankara.

În tandem, în Siria, Israelul nu a ascuns faptul că ceea ce consideră a fi o Sirie stabilă „nu poate fi decât federală” cu „diferite autonomii”, după cum a spus ministrul israelian de Externe, Gideon Sa’ar, liderilor europeni la o reuniune la Bruxelles în februarie.

Turcia, pe de altă parte, sprijină noua administraţie siriană, care insistă asupra unui stat centralizat şi unitar.

Pentru moment, tensiunile dintre Israel şi Turcia pot fi descrise drept „controlate”, spune Gokhan Cinkara, director al Centrului de Studii Globale şi Regionale al Universităţii Necmettin Erbakan din Turcia.

„În prezent, cel mai riscant scenariu pentru Turcia ar fi o izbucnire necontrolată a unui conflict intergrup în Siria. Din acest motiv, Ankara probabil sfătuieşte noua administraţie siriană să acţioneze cu un grad de pragmatism raţional”, a declarat Cinkara pentru Al Jazeera.

„Imaturitatea aparatului de securitate al Siriei face ca orice potenţiale ciocniri intergrup să fie mai greu de controlat şi riscă să se transforme în conflicte etnice şi sectare prelungite. Pe termen scurt, prin urmare, adoptarea unui model unitar pare dificilă”, a adăugat el.

Linii roşii şi riscuri

Netanyahu, la rândul său, presează pentru o Sirie „balcanizată”, divizată pe criterii etnice şi religioase, cerând demilitarizarea unei mari părţi din sudul Siriei, populată în principal de comunitatea druză a ţării.

Aceasta este o mişcare care, dacă ar fi implementată, ar putea aprinde fitilul şi declanşa cereri din partea membrilor altor grupuri din ţară, inclusiv kurzi şi alawiti, pentru propriile versiuni de facto de autonomie.

„Turcia, însă, are linii roşii clare în Siria”, spune Murat Yesiltas, director de cercetare în politică externă la SETA, un think-tank din Ankara cu legături strânse cu guvernul.

„Încercarea SUA şi a Israelului de a reconfigura ordinea regională implică diverse pericole şi riscuri, adâncind fragmentarea în Orientul Mijlociu”, a declarat Yesiltas pentru Al Jazeera.

În martie, cel mai influent think-tank de securitate din Israel, Institutul pentru Studii de Securitate Naţională (INSS), a publicat un articol care avertiza împotriva procesului de pace incipient dintre Turcia şi Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK), care caută să închidă un capitol al unei campanii armate de patru decenii împotriva statului turc, un conflict care a ucis peste 40.000 de oameni.

INSS a avertizat că acest lucru ar putea „slăbi capacitatea kurzilor din Siria de a continua să opereze autonom” şi ar putea contribui la „extinderea influenţei Ankarei în sudul Siriei, într-un mod care ar putea creşte ameninţarea asupra libertăţii de acţiune a Israelului”.

Ministrul israelian al Apărării, Israel Katz, a precizat că porţiuni de teritoriu recent ocupat din sudul Siriei vor fi păstrate pentru o „perioadă nelimitată”.

În timp ce Turcia analiza potenţiale baze militare în provincia Homs din Siria şi la aeroportul principal din provincia Hama, în coordonare cu noul guvern de la Damasc, Israelul a bombardat aceste locaţii.

„Dacă Tel Aviv persistă pe acest drum, un conflict între Ankara şi Tel Aviv va deveni inevitabil. Turcia nu poate accepta politici care perpetuează instabilitatea la graniţa sa sudică”, a spus Yesiltas.

Dar o rivalitate pe scară largă „nu este inevitabilă”, deoarece ambele părţi recunosc costurile confruntării, mai ales având în vedere interdependenţa economică, a declarat Andreas Krieg, profesor asociat de studii de securitate la King’s College din Londra.

„Ameninţarea Israelului la adresa Turciei nu este agresiunea militară convenţională, ci mai degrabă ţintirea intereselor turce prin mijloace indirecte”, a spus Krieg, referindu-se la interesele Ankarei în Siria, Mediterana de Est şi Caucazul de Sud.

Având în vedere sprijinul deplin şi aparent necondiţionat al Washingtonului pentru încercarea lui Netanyahu de a „reconfigura regiunea”, Krieg spune că reţeta Ankarei este „consolidarea descurajării strategice, în special prin extinderea sistemelor de apărare antiaeriană, a sistemelor de rachete şi a capacităţilor de informaţii” şi urmărirea unor coaliţii regionale cu Qatar, Iordania şi Irak, menţinând în acelaşi timp canale deschise cu Washingtonul pentru a „evita izolarea strategică totală”.

„Ankara trebuie să recunoască faptul că viitoarele puncte de aprindere sunt mai susceptibile să apară în zona gri – operaţiuni sub acoperire, lovituri aeriene şi competiţie prin intermediari – decât în declaraţii formale sau diplomaţie”, a adăugat el.