De ce vizează SUA navele cu droguri din Venezuela? Îşi va ajuta oare Kremlinul aliatul său latino-american?
În septembrie, Statele Unite au atacat de două ori nave încărcate cu droguri din Venezuela. Potrivit lui Donald Trump, atacul din 15 septembrie a avut loc în timp ce nava se afla în apele internaţionale, îndreptându-se spre SUA. Relaţiile dintre SUA şi Venezuela trec printr-un nou nivel de tensiune, totul din cauza traficului de droguri.
Vladimir Ruvinsky, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea Icesi din Columbia, discută această problemă mai detaliat, precum şi modul în care Moscova încearcă să exploateze situaţia, într-un articol pentru proiectul Riddle Russia, pe care Meduza îl publică integral.
De ce este regimul Maduro atât de rezistent?
Ştirea că armata americană a scufundat o navă venezueleană care transporta droguri are o încărcătură simbolică deosebită. În ciuda unei prăbuşiri economice catastrofale (PIB-ul a scăzut cu peste 75% din 2014), hiperinflaţiei şi migraţiei în masă (peste 7 milioane de oameni până în 2024, potrivit estimărilor ONU), regimul lui Nicolas Maduro pare de neclintit: indiferent de încercările prin care trece ţara — sancţiuni, crize, presiuni internaţionale — el iese invariabil nevătămat.
Speranţele de schimbare legate de numele lui Juan Guaido în 2019 şi Edmundo Gonzalez în 2024 au fost spulberate, demonstrând capacitatea lui Maduro de a menţine controlul. În acest context, represiunea împotriva traficului de droguri este percepută ca o încercare de a submina iluzia imunităţii guvernului venezuelean, întrucât traficul de droguri este un factor sistemic important pentru supravieţuirea politică a regimului.
Numeroase rapoarte ale organizaţiilor internaţionale şi ale jurnaliştilor de investigaţie au indicat legături strânse între unităţi ale Forţelor Armate Venezuelene şi reţelele de traficanţi de droguri. Ceea ce la început putea părea un semn de toleranţă sau complicitate s-a transformat, în timp, într-o relaţie simbiotică: toate indiciile arată că forţele de securitate (cel puţin o parte dintre ele), însărcinate cu combaterea crimei organizate, au devenit de fapt beneficiarii direcţi ai acesteia.
Aşa-numitul „Cartel al Sorilor” — un termen care se referă la însemnele generalilor venezueleni — simbolizează această realitate. Strict vorbind, „Cartelul Sorilor” este o construcţie mediatică, nu un cartel mafiot centralizat unic, dar există numeroase dovezi care confirmă legăturile dintre oficialii guvernamentali din securitate şi diverse grupuri de crimă organizată.
Paradoxul este că, în timp ce guvernul lui Maduro denunţă oficial SUA ca un imperiu intervenţionist, în practică stabilitatea regimului său depinde de economia subterană care alimentează piaţa globală a drogurilor.
Volumul de cocaină tranzitat prin Venezuela în 2023 a atins aproximativ 639 de tone, iar veniturile brute din traficul de droguri în 2024 ar putea depăşi 8,2 miliarde USD, pe baza preţurilor cu ridicata la cocaină pe pieţele din Caraibe şi America Centrală. Aceste calcule sunt detaliate într-un studiu al Transparencia Venezuela en el Exilio, care se bazează pe datele Oficiului ONU pentru Droguri şi Criminalitate (UNODC) şi ale Administraţiei pentru Combaterea Drogurilor din SUA (DEA).
Potrivit DEA, aproximativ 24% din producţia mondială de cocaină trece prin Venezuela. Prin comparaţie, vânzările de export de petrol realizate de compania de stat PDVSA, conform Reuters, au totalizat 17,52 miliarde USD în 2024. Asta înseamnă că veniturile din traficul de droguri, calculate de Transparencia, reprezintă aproape jumătate din câştigurile valutare ale ţării din petrol. Este un cerc vicios: nimeni din Venezuela nu este pregătit să combată serios traficul de droguri, deoarece ar fi echivalent cu distrugerea unuia dintre pilonii-cheie ai puterii politice.
Venezuela nu este doar o ţară condusă de un regim autoritar, ci şi un stat în care logica traficului de droguri este strâns împletită cu logica puterii. Această combinaţie explică de ce, în ciuda crizei umanitare, sancţiunilor internaţionale şi emigraţiei masive, regimul rămâne rezistent. Chiar şi o oprire completă a traficului de droguri prin Venezuela nu ar duce la prăbuşirea automată şi imediată a regimului. În primul rând, fluxurile de droguri sunt greu de întrerupt brusc—ele reprezintă o reţea transnaţională cu o adaptabilitate ridicată. În al doilea rând, regimul are şi alte surse de finanţare, iar petrolul poate fi vândut chiar şi sub sancţiuni.
Totuşi, o reducere radicală a veniturilor din droguri ar priva guvernul de un instrument-cheie care furnizează valută, menţine loialitatea unor militari şi serveşte drept canal pentru integrarea Venezuelei în lanţurile ilegale transnaţionale.
De ce a lovit Trump navele?
Pentru Donald Trump, care se confruntă cu presiuni înainte de alegerile parţiale din noiembrie din Congres, din cauza deciziilor nepopulare de acasă şi a eşecurilor pe scena internaţională, tema traficului de droguri devine deosebit de presantă. În discursul politic american, mai ales în perioada electorală, războiul împotriva drogurilor este perceput tradiţional ca o problemă direct legată de preocupările cotidiene ale cetăţenilor: siguranţa străzilor, starea sistemului de sănătate şi controlul frontierelor.
Pentru majoritatea americanilor în 2025, problema drogurilor ilegale rămâne acută. Eşecurile politicilor lui Trump în contextul războaielor din Palestina şi Ucraina—care, deşi generează simpatie, nu sunt percepute ca factori ce afectează direct viaţa de zi cu zi a cetăţeanului american obişnuit—pot fi parţial „compensate” prin succese pe frontul intern.
De aceea este nevoie de soluţii rapide şi eficiente. Trump are disperată nevoie să demonstreze rezultate electoratului care pot fi prezentate ca dovadă a hotărârii şi calităţilor sale de lider. Venezuela, în acest context, pare o ţintă prea atractivă pentru a fi ignorată: o operaţiune antidrog de amploare ar putea slăbi regimul Maduro şi ar transmite un semnal întregii regiuni latino-americane şi caraibiene despre poziţia fermă a Washingtonului. O astfel de mişcare ar întări imaginea Statelor Unite ca putere care îşi păstrează rolul de lider în emisfera vestică (chiar dacă autoritatea sa a fost subminată de influenţa tot mai mare a Chinei).
Dilema principală este că orice pas greşit este încărcat de consecinţe imprevizibile care ar putea anula beneficiile dorite. O eroare de calcul s-ar putea manifesta, de exemplu, sub forma unei operaţiuni militare planificate defectuos împotriva unor centre suspecte de trafic de droguri din Venezuela, care ar putea lovi instalaţii ce nu au legătură directă cu traficul de droguri, dar sunt utilizate de cetăţeni pentru nevoi zilnice. Un astfel de scenariu ar provoca inevitabil nu doar un val de condamnări internaţionale, ci şi o reacţie puternică în SUA, unde mass-media şi opoziţia ar folosi tragedia drept dovadă a iresponsabilităţii preşedintelui.
Un alt risc potenţial este implicarea prelungită a trupelor americane în zone instabile din regiune, ceea ce ar putea duce la victime în rândul militarilor şi la costuri financiare suplimentare. În acest caz, astfel de acţiuni ar fi aproape sigur comparate cu campaniile nepopulare din Irak şi Afganistan.
Un alt risc este reacţia adversă din partea actorilor regionali: aliaţii lui Maduro, inclusiv Cuba şi Nicaragua, ar putea declanşa sentimente anti-americane, în timp ce China şi Rusia ar putea exploata situaţia pentru a-şi consolida poziţiile, prezentând SUA ca agresor. Într-un astfel de scenariu, Trump riscă nu doar să piardă câştigurile electorale, ci şi să fie portretizat ca un lider ale cărui acţiuni au dus la haos şi izolare crescândă. Acest lucru i-ar submina în cele din urmă imaginea atent construită de „om puternic.”
Cum încearcă Maduro să profite de situaţie
Între timp, Maduro caută să capitalizeze pe seama tensiunilor crescânde. Strategia lui nu este nouă: alţi autocraţi s-au prezentat adesea—atât pe plan intern, cât şi internaţional—ca victime ale unui imperiu agresiv, folosind ameninţarea unei intervenţii externe pentru a-şi consolida propria legitimitate.
În această logică, Maduro se poziţionează drept organizator al rezistenţei la presiunea externă, chiar dacă aceasta implică mai puţin un conflict militar direct şi mai mult mobilizarea societăţii în jurul ideii de apărare a suveranităţii. Această retorică îi permite să apeleze la nevoia de a „lăsa deoparte” temporar contradicţiile interne, inclusiv problema fraudei electorale, de dragul unităţii în faţa unui duşman extern.
Venezuela, care a trecut prin prăbuşirea economică şi colapsul complet al instituţiilor, dar care a atins un fel de „fund al prăpastiei” şi o stare de stabilitate în criză, devine un teren fertil pentru o astfel de retorică. Imaginea unui duşman extern îl ajută pe Maduro să explice de ce ţara nu reuşeşte să găsească o cale spre redresare. Majoritatea venezuelenilor sunt obosiţi de justificările constante, dar pentru unii această strategie este încă eficientă. O logică similară poate fi observată în contextul rusesc după 2014, când anexarea Crimeei şi confruntarea ulterioară cu Occidentul au dus la o creştere bruscă a cotei de popularitate a lui Vladimir Putin, aşa-numitul „consens din Crimeea”.
La acestea se adaugă relaţiile complicate cu ţările vecine. Columbia, care împarte o frontieră de peste două mii de kilometri cu Venezuela, a menţinut relaţii extrem de tensionate cu Caracas înainte ca guvernul de stânga al lui Gustavo Petro să vină la putere. Legăturile diplomatice au fost rupte, iar situaţia a escaladat uneori până la incidente aeriene: avioane de vânătoare ale Forţelor Aeriene Venezuelene s-au apropiat în mod repetat de aeronave civile ale companiei columbiene Avianca, aflate în drum spre Europa prin spaţiul aerian venezuelean. În consecinţă, avioanele columbiene au început să ocolească Venezuela, ceea ce a adăugat mai mult de o oră la durata zborurilor.
Autorităţile actuale de la Bogota au restabilit relaţiile diplomatice cu Caracas. Columbia continuă să condamne încălcările grave ale drepturilor omului şi caracterul autoritar al regimului Maduro, dar realitatea impune luarea în considerare a dinamicilor transfrontaliere: de la traficul de droguri pe scară largă până la prezenţa grupărilor armate ilegale. Acest lucru creează o interdependenţă particulară, greu de depăşit.
Mai mult, în practică, anumite sectoare ale economiei de frontieră profită de fluxurile din umbră legate de contrabanda cu combustibil şi alimente, schimbul ilegal de valută, traficul de droguri şi colectarea de „taxe” de către grupările armate pentru utilizarea trecerilor ilegale de frontieră (trochas). Aceasta reduce stimulentele pentru o confruntare deschisă şi violentă cu Caracas.
Columbia rămâne epicentrul traficului de droguri din Americi, nu doar datorită rolului său istoric de cel mai mare producător de cocaină, ci şi ca un nod pentru numeroase reţele criminale. Cartelurile mexicane, care domină distribuţia de droguri în SUA, se bazează în mare măsură pe lanţurile de aprovizionare columbiene, în timp ce banda Trena Aragua din Venezuela şi-a extins operaţiunile dincolo de graniţele ţării pentru a facilita logistica.
Venezuela joacă un rol-cheie ca un coridor de tranzit: graniţele sale poroase, instituţiile statului slabe şi complicitatea elitei militare creează condiţii ideale pentru rutele de contrabandă care transportă cocaină din Columbia prin porturile caraibiene şi atlantice către America de Nord şi Europa.
Conform datelor UNODC, până la 90% din cocaină care intră în SUA este produsă în Columbia, o parte semnificativă tranzitând prin Venezuela şi Caraibe. Venezuela este, de asemenea, un nod important pentru Europa: Europol şi UNODC estimează că aproximativ 20-25% din cocaină confiscată în UE intră pe ruta caraibiană, inclusiv prin Venezuela, cu puncte de intrare principale în Spania, Belgia şi Ţările de Jos. Această interconexiune dintre producţia columbiană, tranzitul venezuelean şi distribuţia mexicană evidenţiază natura transnaţională a traficului de droguri şi dificultatea de a-l combate într-o singură ţară.
De ce o escaladare a conflictului este puţin probabilă
Cu toate acestea, o operaţiune militară americană de amploare în Venezuela pare extrem de puţin probabilă. Nu doar pentru că spectrul Irakului şi Afganistanului persistă încă în memoria elitei politice şi militare americane. Mult mai important, SUA, sub a doua administraţie Trump, nu are nevoie de un „război de uzură” prelungit, ci de o operaţiune în stil „America First”—concepută pentru un impact rapid, un efect spectaculos şi un capital politic maxim pe plan intern.
Prin urmare, scenariile mai scurte decât un război pe scară largă sunt pe ordinea de zi. O opţiune mai probabilă este una asemănătoare campaniei din Panama din 1989, când, în timpul Operaţiunii „Just Cause”, trupele americane au invadat ţara, au răsturnat regimul şi l-au capturat pe generalul Manuel Noriega, care a fost apoi extrădat în SUA şi condamnat pentru trafic de droguri.
Totuşi, Venezuela este greu de comparat cu Panama. În 2025, armata venezueleană depăşeşte semnificativ forţele panameze din 1989 atât ca efective (aproximativ 120.000-150.000 de soldaţi faţă de aproximativ 15.000-16.000 pentru Forţele de Apărare Panameze), cât şi ca armament greu (avioane, vehicule blindate, sisteme moderne de apărare aeriană) şi experienţă de operare pe plan intern. Armata lui Noriega era relativ mică, slabă şi fragmentată.
În acest sens, un pas posibil ar putea fi efectuarea unor operaţiuni „chirurgicale” împotriva reţelelor de trafic de droguri legate de regimul Maduro, pentru a obţine rezultate rapide şi vizibile fără desfăşurarea unor contingente militare mari. O altă opţiune este intensificarea presiunii diplomatice şi economice, susţinută de o strategie de izolare în Caraibe. Totuşi, principala dificultate este că Trump rămâne un jucător imprevizibil.
Ar putea interveni Rusia?
În cele din urmă, reacţia potenţială a Rusiei nu ar trebui subestimată. La apogeul crizei din 2019, când opoziţia venezueleană, cu sprijinul comunităţii internaţionale, încerca să-l răstoarne pe Maduro, Kremlinul a făcut o mişcare prin trimiterea a aproximativ 100 de „specialişti militar-tehnici” la Caracas. Acest gest relativ modest a avut o semnificaţie politică clară: Moscova a transmis Washingtonului că Venezuela nu este singură. Acest semnal a fost probabil unul dintre factorii care au influenţat decizia lui Trump de a se abţine de la o intervenţie mai extinsă.
Astăzi, relaţiile ruso-venezuelene păstrează caracterul simbolic al unei alianţe, dar baza lor economică s-a restrâns semnificativ faţă de apogeul din anii 2000.
Comerţul dintre cele două ţări rămâne limitat: exporturile venezuelene către Rusia sunt insignifiante, iar livrările ruseşti se rezumă în principal la cereale, îngrăşăminte şi echipamente militare, cu volume reduse de sancţiuni şi bariere logistice.
Marile investiţii, în principal „proiectul” lui Sechin prin Rosneft în producţia de petrol venezuelean, au fost practic restrânse: sub presiunea SUA, activele au fost transferate către structura „gri” Roszarubezhneft, iar companiile ruse şi-au redus participarea directă la producţie.
Ca urmare, rolul Rusiei în economia venezueleană s-a schimbat: de la o ţară care căuta să devină un partener energetic-cheie, a devenit un aliat politic şi furnizor de sprijin limitat. Accentul s-a mutat pe cooperare militară, retorică diplomatică şi opoziţie simbolică faţă de Statele Unite.
În contextul războiului din Ucraina şi al deteriorării accentuate a relaţiilor dintre Moscova şi Occident, Rusia ar putea din nou, ca în 2019, să folosească Venezuela drept platformă pentru proiectarea influenţei sale geopolitice în emisfera vestică.
Pentru Vladimir Putin, orice mişcare care distrage Washingtonul sau creează tensiune în „vecinătatea apropiată” a Americii—de exemplu, desfăşurarea demonstrativă a unui submarin nuclear, a unor nave de suprafaţă sau a bombardierelor strategice Tu-160 în regiune—ar fi percepută ca o lovitură strategică. Chiar şi o intervenţie limitată a SUA în Venezuela ar deschide uşa Moscovei să se poziţioneze ca apărător al suveranităţii Caracasului şi partener de încredere.
Totuşi, miza pentru Rusia astăzi este mai mare decât în 2019: războiul din Ucraina, încercările de a depăşi izolarea internaţională şi riscul de pierdere de imagine în cazul unui eşec în Venezuela fac situaţia deosebit de acută. În acest context, Washingtonul ar putea folosi sprijinul Rusiei pentru Maduro ca argument suplimentar pentru a-şi justifica politica de ajutor în Ucraina. În acelaşi timp, o retragere completă a Rusiei din Venezuela ar submina naraţiunea lui Putin potrivit căreia „Moscova nu îşi abandonează niciodată prietenii”, lipsind Kremlinul de un capital simbolic important în America Latină.
