Spania, problema principală a UE în 2013
Uitaţi de Grecia! În 2013, Spania va fi frontul principal de salvare a monedei euro. Pe lângă problema recapitalizării băncilor şi a reducerii deficitului, ţara s-ar putea confrunta cu noi proteste masive. Mişcarea Indignaţilor nu a vrut să se coalizeze într-o construcţie politică, ci doar să-i responsabilizeze mai mult pe guvernanţi, dar măsurile suplimentare de austeritate impuse în cazul unui bail-out european i-ar putea readuce în stradă pe nemulţumiţi.
Anul acesta, guvernul spaniol se va confrunta în primul rând cu pieţele financiare pentru că va trebui să împrumute 207 miliarde de euro de pe acestea în 2013, aproximativ 20% din PIB. Această sumă este vitală pentru reducerea deficitului şi pentru răscumpărarea bondurilor ajunse la maturitate anul acesta în valoare de 159 de miliarde de euro, dar nu va acoperi şi necesarul pentru recapitalizarea băncilor.
Guvernul Rajoy îşi pune însă speranţele în fondurile de salvare europene pentru zona euro, din care speră să primească măcar 50 de miliarde de euro pentru recapitalizare. Este posibil ca Spania să ceară bail-out pentru a putea primi bani din Mecanismul European de Stabilitate şi pentru ca BCE să-i cumpere masiv bondurile. Această soluţie ar putea duce la dobânzi mai mici la creditele luate de Spania de pe pieţele financiare şi implicit la o stopare a fugii capitalului şi la o creştere a investiţiilor străine.
Scenariul acesta optimist este însă umbrit de faptul că datoria publică va atinge 97% din PIB în 2013. În plus, băncile ar putea avea nevoie de peste 59 de miliarde de euro, suma estimată de guvernul spaniol, dacă economia va scădea cu 1,5%, nu cu 0,5%. În acest caz şi reducerea deficitului la 4,5% din PIB nu va putea fi realizată. Ca urmare, exodul de capital ar continua, creditarea ar rămâne greoaie iar băncile spaniole ar fi afectate de reducerea depozitelor.
Şomajul ar mai putea creşte de la cota îngrijorătoare de 25% şi ar putea izbucni noi proteste de stradă, chiar dacă mişcarea Indignaţilor pare să fi murit.
Cum au apărut şi dispărut indignaţii
"Mişcarea 15-M denumită aşa după data la care a acţionat prima dată (15 mai 2011) nu a fost o organizaţie coezivă, cu o constelaţie de grupuri mici care activau mai ales pe Internet. Succesul lor iniţial poate fi explicat printr-o combinaţie de nou şi de forme imaginative de protest ( de la ocuparea pieţelor la activismul online), care a rezonat cu societatea spaniolă mainstream prin mesajul lor de înnoire politică", explică Jordi Vaquer, director al think-thank-ului spaniol CIDOB, într-un interviu pentru Epoch Times. Indignaţii nu sunt în opinia sa mai ales tinerii cu vârste cuprinse între 18 şi 24 de ani în rândul cărora rata şomajului este de peste 50%, ci persoane cu media de vârstă de 30 de ani, dintre care mulţi au un job, dar se tem pentru viitorul lor.
"Nu sunt oameni disperaţi care n-au nimic de pierdut şi nici muncitori amărâţi sau funcţionari publici care se luptă pentru drepturile lor în criză, deşi aceste grupuri li s-au alăturat şi ele apoi la proteste", subliniază Vaquer.
În concepţia Indignaţilor, politicienii aleşi nu reglementează şi nu taxează bine marile corporaţii şi pe cei bogaţi, în detrimentul economiei în general şi al muncitorilor în special. Aceste inegalităţi perpetuate de sistem au alimentat presiunile pentru mai multă participare directă, mai multă transparenţă şi responsabilizare a guvernanţilor de către guvernaţi şi pentru o distribuţie mai corectă a costurilor crizei.
În opinia politologului spaniol, protestul Indignaţilor a fost îndreptat împotriva clasei politice pe care o socoteau vinovată de criză. "Ei au exprimat o profundă insatisfacţie faţă de un sistem în care politicienii sunt îngăduitori cu cei puternici şi duri cu cei slabi şi în care bogăţia este principalul vector de putere. Pentru ei criza economică este o consecinţă, nu cauza crizei democraţiei", afirmă Vaquer. În concepţia Indignaţilor, politicienii aleşi nu reglementează şi nu taxează bine marile corporaţii şi pe cei bogaţi, în detrimentul economiei în general şi al muncitorilor în special. Aceste inegalităţi perpetue de sistem au alimentat presiunile pentru mai multă participare directă, mai multă transparenţă şi responsabilizare a guvernanţilor de către guvernaţi şi pentru o distribuţie mai corectă a costurilor crizei.
În prezent sindicatele au devenit protestatarii cei mai importanţi, luând locul indignaţilor pe măsură ce programul de austeritate a dus la tăieri bugetare importante, care au afectat mai ales sectorul public. Iar mişcarea Indignados a dispărut în loc să se coaguleze într-o nouă forţă politică anti-sistem precum Partidul Piraţilor în Germania sau Mişcarea de cinci stele a lui Beppe Grillo în Italia.
Pentru Jordi Vaquer, "moartea indignaţilor" se explică prin faptul că mişcarea a fost o coaliţie laxă de grupuri fără lideri, care nu au vrut niciodată să devină partid politic. "Chiar şi ocuparea Pieţei del Sol a fost un act spontan al unei minorităţi. Efectul de solidaritate cu acest protest s-a propagat însă în toată Spania, mii de oameni ieşind în stradă şi ocupând pieţele oraşelor din toată ţara", explică politologul spaniol.
Indignaţii nu au cerut însă o revizuire a pactului social prin trecerea la democraţia directă, ci o democraţie mai funcţională, care să pună mai mult accent pe responsabilizarea politicienilor şi oamenilor de afaceri în raport cu promisiunile pe care le fac şi cu obiectivele pe care ei înşişi şi le stabilesc.
Vaquer consideră că în acest context de erodare a legitimităţii partidelor mainstream şi având în vedere faptul că Spania a fost principala destinaţie de imigraţie în UE în deceniul dinaintea crizei, absenţa unei formaţiuni de extremă dreapta care să profite este un alt fapt remarcabil, mai ales că în Europa aceste partide populiste şi xenofobe au câştigat electorat de pe urma reacţiei populare anti-austeritate.
Mai mult, nici euroscepticismul n-a intrat pe scena politică şi mediatică mainstream din Spania, chiar dacă "entuziasmul pentru integrarea europeană, foarte mare în primii 25 de ani de la integrare, începe să scadă". "Scăderea euroentuziasmului este rezultatul unui triplu şoc: realizarea faptului că prosperitatea cu care a fost asociat întotdeauna statutul de stat membru al UE nu este garantată pentru totdeauna, descoperirea faptului că a fi membru UE, şi mai ales al zonei euro, poate să afecteze direct şi negativ economia ţării şi realizarea faptului că transferul de suveranitate către instituţiile europene limitează marja de manevră în politicile economice până la diferenţe minimale între partide", concluzionează Vaquer.
