Sondarea tenebrelor istoriei - Aurora Dumitrescu: "Suntem o bancă de date. Folosiţi-o!"

Sistemul comunist, după o perioadă lungă şi chinuitoare de molimă socio-politică, a lăsat urme adânci, încă incomplet vindecate, în memoria şi conştiinţa a milioane de români. Focarul ciumei comuniste era instalat în miezul sistemului concentraţionar, unde oamenii de caracter care se plasaseră cu mult curaj şi spirit de sacrificiu în lupta de rezistenţă, ca anticorpi ai sistemului, îndurau un supliciu, încă şi astăzi necunoscut multora.

Ceea ce i-a ajutat pe foştii deţinuţi politic să nu renunţe moral la idealurile pentru care luptau, anume, înlăturarea regimului comunist şi împiedicarea sovietizării României, aşa cum a descris rezistenţa doamna Aurora Dumitrescu, a fost faptul că ei au purtat cu sine o ierarhie de valori morale, care nu au putut fi frânte aşa cum le era frânt corpul fizic. Din acest motiv, valurile zilnice de dureri şi abuzuri care îi loveau din plin pe oamenii deţinuţi politic nu le-au putut spulbera speranţa prăbuşirii sistemului, care părea atât de insurmontabil, în special pentru cei scufundaţi în bolgiile infernale ale gulagului.

Motivul pentru încarcerarea acestor mii de oameni era o etichetă standard, dar care avea un impact asupra celor îndoctrinaţi: incitarea la subversiune contra autorităţii statului. În fapt, am putea spune că era vorba tocmai de acte îndreptate în favoarea ţării, identităţii şi culturii naţionale, pe care comuniştii încercau să le înlocuiască prin sovietizare şi ideologizare marxist-leninistă la toate nivelurile. Ca sa îl cităm pe Octav Bjoza, preşedintele AFDPR, prizonierii pe criterii politice au suferit tratamente inumane doar pentru că s-au făcut 'vinovaţi' de a-şi fi “iubit credinţa strămoşească, neamul, patria şi tricolorul” în locul secerei şi ciocanului care ajunseseră instrumente de tortură doctrinară. Lupta de rezistenţă cu regimul dictatorial dejist şi, apoi, ceauşist, odată ajunsă în spatele zidurilor acoperite de sârmă ghimpată, s-a redus la simplă rezistenţă, însă, una de fond: rezistenţa speranţei, a idealurilor şi a moralităţii: “Marile caractere se formează aici, la limita dintre viaţă şi moarte. Aici se formează, se cunosc şi se recunosc”, afirmă domnul Bjoza.

Aceşti deţinuţi şi-au iertat călăii şi au fost “înnobilaţi” prin suferinţele trăite la mâna acestora din urmă. Totuşi, trebuie ca acei torţionari încă în viaţă şi cei întrucâtva asemenea lor, care şi-au vândut sufletul fiarei roşii a comunismului şi au acceptat ideea maltratării tuturor oamenilor nevinovaţi ce conştientizaseră natura malignă a unui atare regim, să condamne comunismul şi să se căiască pentru toate crimele comise în numele său: “oare este posibilă o reconciliere naţională fără căinţă, fără să îţi pui cenuşă-n cap? Sunt convins că nu”. Iar căinţa trebuie să vină din inimă. Conştiinţa românilor ar trebui să expulzeze orice particulă a comunismului uitată prin cotloanele minţilor amăgitor idealizante, aşa încât toţi germenii molimei ideologice să fie eradicaţi. Acest lucru este necesar acum, când pe scară largă pare că se şubrezesc tot mai mult ierarhiile tradiţionale de valori morale, iar automulţumirea şi aroganţa tind să vulnerabilizeze oamenii, făcându-i lesne manipulabili. Octav Bjoza accentuează puternic acest aspect, care ar trebui să ne atragă, într-adevăr, atenţia: “Trăim într-o criză morală aproape fără precedent”.

În vremurile postdecembriste, deşi eliberaţi din infernul comunist, foştii deţinuţi politic nu s-au putut bucura de tratamentul pe care l-ar fi meritat fiindcă, afirmă preşedintele AFDPR: “Nici nu avea cum să ne fi fost prea bine atâta timp cât în această ţară, făcătorii de legi şi cei care le aplică nu au fost nimeni alţii, în cea mai mare parte, decât odraslele criminalilor care ne-au trimis la moarte”. Aceşti foşti prizonieri ai opresiunii comuniste ne pot oferi ocazia de a cunoaşte o istorie care astăzi poate că a ajuns o poveste edulcorată a memoriei tinereţii pierdute pentru unii oameni, sau nimic mai mult decât un basm pentru cei ce nu au apucat acea perioadă. Foştii deţinuţi pe criterii politice sunt, pentru a folosi metafora tehnicistă a Aurorei Dumitrescu, o “bancă de date” prin care putem cunoaşte rădăcinile politico-istorice ale stărilor de fapt din societatea actuală. Trebuie, însă, să “profităm” de această resursă cât încă mai avem şansa, pentru că efemeritatea fiinţei umane ne poate oricând lipsi de ea, pentru totdeauna.

Acum, un lucru dintre cele mai triste este că, după anul-reper 1989, mărturiseşte Aurora Dumitrescu, “noi singuri, numai noi, deţinuţii politici, am încercat să repunem istoria în drepturile ei reale” tipărind cărţi şi ridicând monumente pe propria cheltuială, în scopul afişării unei faţete a istoriei mult prea întunecate şi, în acelaşi timp, mult prea puţin sondate de lumina dorinţei colective de a o cunoaşte cu adevărat.