Singurătatea bătrânului dascăl

„Pentru că Eminescu este tot timpul. Nu doar atunci când”, scrie într-o postare pe Facebook filosoful Mihai Şora, care nu se află în aula Academiei, nici în aula BCU, nici în vreo altă aulă pentru a celebra ziua poetului. Se află într-o „scurtă pauză de vâsle. Cu Eminescu”. Aşa scrie sub poza alăturată postării, poza însorită a unei zile de septembrie, în care îl vedem pe filosof stând în barcă, sub o salcie, citind dintr-o carte enormă: „ediţia Domnului Perpessicius, fireşte”.

Aşa poţi să-l sărbătoreşti pe Eminescu: în liniştea cămăruţei tale sufleteşti. Aşa te poţi întâlni cu el. Altfel, la serbare, la manifestare, la Cântarea României, e mai greu.

De altfel, Eminescu ne-a avertizat cum e cu prilejurile festive când „deasupra tuturora va vorbi vrun mititel/ Nu slăvindu-te pe tine... lustruindu-se pe el”. Şi mai ales, „neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?/ Ei vor aplauda desigur biografia subţire/ Care s-o-ncerca s-arate că n-ai fost vrun lucru mare,/ C-ai fost om cum sunt şi dânşii... Măgulit e fiecare/ Că n-ai fost mai mult ca dânsul. Şi prostatecele nări/ Şi le umflă orişicine în savante adunări/ Când de tine se vorbeşte...”

Aşa cugeta bătrânul dascăl din Scrisoarea I, a cărui cunoaştere putea cuprinde întreg universul, cu crearea lumilor şi a Pământului şi cu a cărei înţelepciune putea pătrunde lesne în mintea şi inima omenească.

Ni-l putem imagina vreo clipă pe autorul Luceafărului şi al Scrisorilor că ar putea fi măcar o secundă încântat de oficioasele spectacole dictate de undeva dintr-un minister, în „buna” tradiţie a manifestărilor culturale pe linie de partid cu care suntem sufocaţi de vreo 50 de ani şi care prezentau invariabil un Eminescu trunchiat, elogiat pe bucăţele, restrâns la aceleaşi câteva poezioare? Ne-am imaginat îndeajuns lumea în care trăia el?

Maiorescu spunea că lumea în care trăia Eminescu „era aproape exclusiv lumea ideilor generale”.

„Nu-l puteai prinde pe Eminescu cu interesele cari ademenesc pe cei mai mulţi oameni... Lipsit de orice interes egoist, el se interesa cu atât mai mult de toate manifestările vieţei intelectuale”. El era omul „cel mai silitor, veşnic cetind, meditând, scriind. [...] Când venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa de copil care câştigase de mult inima tuturor şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă perfectă, o citea parcă ar fi fost o lucrare străină pentru el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice; publicarea îi era indiferentă; unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână şi să-l dea la „Convorbiri”.

Cred că prezenţa lui Eminescu în cultura română nu poate fi explicată. Şi acum, la 167 de ani de la naşterea sa, lumea literară vorbeşte de un miracol. Cultura noastră, o cultură de ev mediu întârziat nu era pregătită să primească, în condiţiile în care nici limba nu era bine formată, un spirit de asemenea proporţii. De aceea nici nu l-a primit bine. În schimb, Eminescu a închegat toată această cultură românească, a făcut-o, practic, să existe în lume. Creator total (gânditor, scriitor, filosof, jurnalist, economist, poliglot, savant), Eminescu rămâne, poate la fel de neînţeles (sau prost înţeles) ca şi Socrate, sau ca alte spirite fondatoare care au catalizat cultura lumii dar care au fost ucise (la propriu sau la figurat) de micimea şi răutatea omenească. Ironia lui Eminescu se opreşte îndelung la condiţia vitregă a omului superior, pe care îl pune însă în antiteză cu condiţia la care este redus de semenii săi:

„Rele-or zice că sunt toate câte nu vor înţelege.../ Dar afară de acestea, vor căta vieţii tale/ Să-i găsească pete multe, răutăţi şi mici scandale - astea toate te apropie de dânşii... Nu lumina/ Ce în lume-ai revărsat-o, ci păcatele şi vina,/ Oboseala, slăbiciunea, toate relele ce sunt/ Într-un mod fatal legate de o mână de pământ;/ Toate micile mizerii unui suflet chinuit/ Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit.”

Că îi datorăm preţuire marelui poet este neîndoielnic, însă, cât suntem de dispuşi să ne aplecăm spiritul către profunzimea învăţăturii „bătrânului dascăl”, scutindu-l de kitsch-ul exagerărilor patetice ale serbărilor?

Mai ales că nu poţi iubi ceva ce ţi se bagă cu de-a sila pe gât, oricât de frumos ar fi.

Pentru că, îşi continuă Mihai Şora comentariul, „cel mai trist lucru care i s-ar putea întâmpla unui scriitor ar fi să devină ingredient în zacusca naţională. Abia în momentul acela şi-ar pierde cititorii: prin pletoră, emfază, kitsch. Dacă ţii balerina de porţelan pe televizor nu înseamnă neapărat că eşti un pasionat de Giselle sau de Lacul lebedelor”.