Aron Pumnul. Cine a fost cărturarul care l-a marcat pe Eminescu?

Preţuirea pe care elevul Eminescu o avea pentru profesorul său, jurnalistul paşoptist Aron Pumnul, în ciuda opiniilor critice, uneori chiar drastice din articolele lui Titu Maiorescu, arată o înţelegere profundă a sensului naţional în care dascălul său, plecat din Blajul Şcolii Ardelene, vedea istoria şi limba unui popor ca elemente vitale ale existenţei lui.

Cine era Aron Pumnul?

Biografia sa este pilduitoare pentru destinul unui fiu de iobagi, devenit intelectual român angajat în evenimentele vremii sale. Pumnul (uneori semna „Pumne”) s-a născut în 1818 la Cuciulata, localitate situată între oraşele Făgăraş şi Rupea, din judeţul Braşov. Începe cursurile şcolii primare la Odorhei, unde este trimis de preotul greco-catolic din satul său, care i-a observat inteligenţa ieşită din comun. Continuă liceul la Blaj şi Cluj. Ultimul an de liceu este absolvit în 1842, la renumitul Liceu al Piariştilor, unde a fost coleg de generaţie cu Avram Iancu şi alţi vestiţi revoluţionari de la 1848.

Graţie inteligenţei, onestităţii şi hărniciei sale, Aron Pumnul a devenit profesor la Şcolile Blajului, iar apoi a fost trimis, împreună cu alţi elevi eminenţi, să primească o educaţie universitară de rang înalt la Ins­titutul Catolic "Sfânta Barbara" din Viena, ca bursier al Episcopiei Greco-Catolice din Blaj.

Ca student teolog, spune istoricul literar Ilie Rad, Pumnul a dat lecţii de religie şi limba română fiicelor prinţului Mihai Ghica, aflat pe atunci la Viena. Una dintre aceste fiice a ajuns o scriitoare cunoscută în Europa, Dora d’Istoria. De fapt, el a fost unul dintre întemeietorii Societăţii de lectură a teologilor români de la Viena, premergătoare a viitoarei societăţi „România Jună” (unde vor activa Eminescu, Slavici şi în „Almanahul” căreia se va publica, în 1883, poemul eminescian „Luceafărul”).

Aron Pumnul a revenit în Transilvania în anul 1846 şi a început să predea filosofia la şcolile superioare din Blaj. Aici, în colaborare cu canonicul Timotei Cipariu al Episcopiei Române Unite cu Roma a Blajului, a scos primul ziar în limba română cu litere latine, "Organul luminărei", care s-a transformat, apoi, în anul 1848, în "Organul naţiunale". Aron Pumnul a devenit un jurnalist respectat, pe care cititorii îl socoteau la fel de bun ca şi ziaristul George Bariţiu.

În acest timp el se ocupă cu studiul literaturii române, traduce din germană multe lucrări printre care şi „Despre Principatele Române”, lucrare arsă la Blaj în timpul Revoluţiei. A participat la Revoluţia de la 1848 iar, după înfrângerea Revoluţiei, s-a refugiat în Bucovina, aşa cum de altfel au făcut mulţi cărturari patrioţi ai timpului.

În Bucovina s-a bucurat de o primire deosebită, fiind mai întâi profesor „suplimentar” (suplinitor) (1849), apoi titular (1850) la catedra de limba română, la Liceul real din Cernăuţi. Pe lângă activitatea de profesor el desfăşoară şi o activitate politică, „comunicând discipolilor săi, odată cu ştiinţa limbii şi literaturii române, şi puternicul său patriotism” (Perpessicius). El a sprijinit „cererile de stipendii ale unor învăţăcei chiar când condiţiile vieţii lasă de dorit”.

Activitate literară de pionierat. Pune bazele unei viitoare istorii literare

Aron Pumnul era adept al etimologismului (tendinţă de a reforma limba literară, apropiind forma actuală a cuvintelor de o formă mai veche a ei, pretinsă a fi mai corectă), expunând punctele sale de vedere în „Convorbiri între un tată şi fiul lui asupra limbei şi literelor româneşti”. Eminescu s-a despărţit aici de ideile lui, deşi i-a luat apărarea în faţa lui Alecsandri, Titu Maiorescu şi Dimitrie Petrino pentru ironiile la adresa lui privitoare la „ciunismele şi pumnismele” din limbă.

Dacă în privinţa ortografiei Pumnul a fost adeptul formelor latinizante, care au dus la o scriere academică greoaie, motivată de argumentul originii romane, mai persistentă în Ardealul de unde provenea profesorul, în privinţa literaturii române a întreprins o activitate de pionierat. Literatura română se afla la începuturi, nu existau cronologii, nici sinteze, iar intenţia profesorului de a cuprinde tot spaţiul românesc din cele trei provincii istorice separate statal a îngreunat demersul. A realizat documentarea cu resurse proprii, a cuprins, sub forma antologiilor, peste o sută de autori - de la origini până la clasicii zilei, Alecsandri şi Alexandrescu - a adăugat pe parcurs textelor succinte comentarii şi note biografice, aşa încât a pus temeliile unor viitoare istorii literare. Astfel au luat naştere cele patru tomuri din „Lepturariu românesc”. Tipărită la Viena, între 1862 şi 1865, lucrarea, care a adus mari servicii învăţământului românesc, a devenit şi „cartea de căpătâi” a elevului Mihai Eminovici.

„Lepturariul”, biblioteca şi Eminescu

„Lepturariul” a apărut ca un moment crucial în viaţa poetului, pentru formarea personalităţii sale literare. În acei ani de început ai literaturii noastre, Aron Pumnul nu prezintă cultura românească izolat, ci încearcă să o încadreze într-un context mai larg, declanşând în subtext viziuni comparatiste. Printre mostrele de cultură românească presară istorioare cu tâlcul unor fabule, culese din înţelepciunea universală.

Aron Pumnul a fost pentru elevul Eminescu, mai mult decât un profesor. De fapt, se spune că eruditul l-a îndrăgit atât de mult pe Eminescu, încât după moartea unicului său fiu, Ioan, ar fi dorit să-l înfieze.

Din 1865 viitorul poet se afla în gazdă la mentorul său, având datoria să se îngrijească de biblioteca acestuia, pe care se presupune că o cunoştea de mai înainte. Există ipoteza că afinitatea cu Aron Pumnul ar fi fost familială şi s-ar datora descendenţei ardelene comune pe linie paternă. (Întrucât în zona Cuciulatei făgărăşene există familii cu numele Iminovici, s-a făcut legătura că Eminovicii bucovineni ar fi emigrat de aici, lucru de care căminarul (tatăl poetului) şi profesorul aveau cunoştinţă).

Iată cum povesteşte George Călinescu acest episod: „La Cernăuţi Mihai trase la început la bunul Aron Pumnul, bolnav pe moarte acum, şi se aşeză acolo ca bibliotecar. Pumnu avea case proprii, mai spre marginea oraşului. Într-o curte cu portiţă de lemn înecată în verdeaţă, se aflau o casă mai mare cu cerdac, pe dreapta, unde locuia Pumnul şi alta mai joasă, unde locuiau şcolarii ţinuţi în gazdă şi se adăpostea aşa zisa bibliotecă a gimnaziştilor români.”(George Călinescu, Istoria literaturii române).

Acestă bibliotecă care se întindea pe câteva rafturi şi dulapuri era alcătuită din autori români, broşuri, foi răzleţe, calendare la modă, opuri istorice printre care Letopiseţele lui Kogălniceanu, alte cărţi de beletristică atât cât putuse să strângă profesorul din leafa lui şi din donaţii. Eminescu ştia locul fiecărei cărţi şi îşi ia rolul în serios, iar din puţinul lui face şi donaţii bibliotecii trei cărţi care-i poartă şi semnătura.

Este perioada în care Eminescu citeşte şi scrie poezii, fără însă a le arăta colegilor. La 12 ianuarie 1866, Aron Pumnul se stinge din viaţă. La moartea mentorului său, Eminescu este profund impresionat şi scrie poezia „La mormântul lui Pumnul” cu lacrimi în ochi. Aici el nu este un începător, poezia trădează o virtuozitate tehnică ce presupune un exerciţiu îndelungat. De altfel, critica literară arată că poeziile „De-aş avea…” şi „Din străinătate” publicate ulterior, fuseseră scrise înaintea acestei poezii. Poezia a apărut în broşura „Lăcrimioarele învăţăceilor gimnazişti din Cernăuţi la mormântul preaiubitului lor profesoriu Arune Pumnul” în anul 1866.

În această odă funerară cu elemente de elegie care aminteşte de muzica sferelor, are un ton solemn, înalt, versul scurt, cu strofe cu o simetrie perfectă, unde se pot identifica repetiţii, inversiuni, verbe la timpul prezent, la imperativ, pronume la persoana a doua, forma scurtă, epitete, hiperbole etc, imagini vizuale, olfactive şi auditive, sunt de reţinut expresii poetice care-l anunţă pe marele poet: geniu, îngerii, cununi mirositoare, lacrima duioasă, suspinele armonioase, Eliseu etc.
Reţine atenţia începutul solemn al poeziei, armonia muzicală şi tonul patetic:

Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină,
Cu cipru verde-ncinge antică fruntea ta;
C-acuma din pleiada-ţi auroasă şi senină
Se stinse un luceafăr, se stinse o lumină,
Se stinse-o dalbă stea!

Metalica, vibrând a clopotelor jale
Vuieşte în cadenţă şi sună întristat;
Căci, ah! geniul mare al deşteptării tale
Păşi, se duse-acuma pe-a nemuririi cale
Şi-n urmă-i ne-a lăsat!

După moartea profesorului, Eminescu exclamă, regretând: „Pumnul nu mai este…” şi părăseşte gimnaziul pentru totdeauna.

Când Eminescu numea Blajul „Mica Romă”, se gândea de bună seamă la ceea ce îi spusese Pumnul despre dascălii Blajului, care făcuseră din conştiinţa originii noastre romane un argument pentru apărarea dreptului la viaţă a mult urgisitului popor român din Transilvania. Iar prin raportarea la valorile universale, profesorul pledase indirect pentru o cultură naţională vie.

Cu un asemenea crez i-a văzut Eminescu, în „Epigonii”, înzestraţi pe poeţii înaintaşi, învredniciţi să scrie „o limbă ca un fagure de miere”. Iar prin aprecierea „zilelor de-aur a scripturelor române” care dau senzaţia „mării de visări dulci şi senine” poetul omagiază implicit spiritul înălţător al unei cărţi şcolare de atunci: „Lepturariul” lui Aron Pumnul.