Şi statele afectate de criză pot deveni un model

Cândva, Mexicul şi Tailanda erau considerate state îndatorate pentru care nu mai exista nicio speranţă. Ele au ajuns însă acum veritabile vedete ale reformei. Acelaşi lucru ar putea fi valabil şi pentru perdanţii actualei crize din zona euro, consideră analiştii de la Financial Times Deutschland.

În cârciumile de la colţul străzii sau în talkshow-uri, complicata criză cu care se confruntă moneda unică europeană este explicată rapid: cu mentalitatea lor de datornici permanenţi, sud-europenii au adus euro pe marginea prăpastiei. 'Experţii' în crize adunaţi în jurul meselor - fie din baruri, fie din studiouri TV - văd o ruptură culturală pe falia nord-sud: în nord sunt statele solide, în sud, cele slabe. În aceste vremuri de criză, vechile prejudecăţi şi clişee se bucură de o adevărată renaştere.

În urmă cu nu mai mult de 15 ani, acelaşi tablou era valabil şi pentru America Latină.Ţări precum Mexicul sau Brazilia erau asociate invariabil cu haosul fiscal, falimentul statal şi guvernele incapabile de reformă. Încă din anii '70 crizele datoriilor bântuiau continentul şi le-au creat sud-americanilor renumele de datornici.

De atunci, de cealaltă parte a Atlanticului a avut loc o schimbare majoră: o privire asupra situaţiei datoriilor fostelor ţări 'păcătoase' i-ar face invidioşi pe miniştrii de finanţe ai unor state industrializate. Mexicul are în prezent un nivel al datoriei de aproape 40 de procente din PIB, la fel şi Venezuela, iar în Chile acesta este de doar 10%. Spre comparaţie: pragul de 60% stabilit prin Pactul de Stabilitate al UE este pentru mulţi un deziderat greu de atins: în Germania, nivelul datoriei publice a ajuns la 80%, în Franţa este de aproape 90%, iar Marea Britanie se îndreaptă vertiginos către 100%; SUA a depăşit chiar nivelul de 100%, iar datoriile Japoniei sunt de peste 200% din PIB.

Ce s-a întâmplat de s-au schimbat atât de mult raporturile, încât în prezent nu ţările în curs de dezvoltare, ci cele industrializate au ajuns într-o criză a datoriilor?

Nu este vorba numai despre vânzarea de materii prime, deoarece acest lucru îl făceau şi înainte statele în curs de dezvoltare. De asemenea, nu este vorba doar despre o creştere economică mai mare, de altfel cel mai important factor în reducerea datoriei publice. Poate unora le vine greu să creadă, însă aceste state cândva dur criticate chiar au întreprins reforme, deşi până nu demult nu erau considerate capabile de aşa ceva.

Aşa se face că Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional sunt pline de laudă la adresa schimbărilor prin care au trecut în ultimii 15 ani ţări precum Brazilia şi Mexicul. Inflaţia a fost combătută cu succes şi Ministerele lor de Finanţe au adoptat o nouă structură de stabilitate. A fost diminuat nivelul îndatorării în valută şi pieţele muncii au fost reformate. Astfel, Chile, de exemplu, prin restructurarea fondului său de pensii, a putut să-şi asigure o importantă sursă de finanţare pentru piaţa locală. Mai presus de orice, însă, clasa politică a acestor ţări şi-a însuşit necesitatea întăririi politicii financiare, independent de apartenenţa politică a celor aflaţi la conducere. Fie şi numai pentru a nu mai ajunge din nou să depindă de SUA şi de FMI, aşa cum se întâmplase în criza datoriilor din anii '80. O astfel de schimbare fundamentală s-a produs, de exemplu, în Brazilia sub preşedintele Luiz Inacio Lula da Silva.

Cine spune că America Latină nu este decât excepţia care confirmă regula se înşeală. Acelaşi lucru se poate observa şi în Asia. În 1998, criza din Asia făcea ravagii, nivelurile mari ale datoriilor erau regula. Şi totuşi, şi acolo multe state au în prezent o situaţie solidă. Tailanda a fost din plin lovită de criză, iar în prezent datoria sa publică nu depăşeşte 40% din PIB. Indonezia, şi ea la fel de afectată de criză, are o datorie de doar 25%, după ce în anul 2000 aproape atinsese pragul de 100%. Şi toate acestea fără să fi beneficiat de pe urma vreunei ştergeri a datoriilor. Şi aici Banca Mondială laudă acum reformele întreprinse după criză şi transformarea politicii financiare.

Discutabil este doar dacă FMI a determinat această schimbare, împreună cu presiunile pieţelor financiare, sau dacă s-a produs ca urmare a măsurilor luate de guverne, din proprie iniţiativă. De asemenea, se poate discuta în legătură cu momentul şi structura strategiilor de consolidare în perioadă de criză. Un lucru este însă cert: aceste ţări, cândva stigmatizate, au tras învăţăminte de pe urma crizei. Acest lucru este valabil şi pentru Germania, care cu doar 10 ani în urmă era calificată drept 'bolnavul Europei'.

Exemplele din America Latină şi din Asia arată cât de depăşite sunt prejudecăţile. O traumă economică declanşează de cele mai multe ori o sensibilitate în societate. La fel, şi această traumă prin care trec în prezent sud-europenii va rămâne probabil în conştiinţa colectivă şi astfel va duce pe viitor la o cu totul altă abordare a criteriilor de la Maastricht decât până la declanşarea crizei.

De aceea nu ar fi de mirare dacă peste câţiva ani ţări precum Spania sau Portugalia vor fi lăudate pentru reformele lor. Acelaşi lucru este valabil chiar şi pentru Grecia, care, ca avanpost al UE între Balcani şi vedeta creşterii economice Turcia, ar putea să-şi dezvolte un uriaş potenţial de creştere.