Şi cu solidaritatea cum rămâne?

Solidaritatea, care a fost dintotdeauna în centrul proiectului european, este bazată pe interese proprii realiste. Pentru ca Uniunea să supravieţuiească trebuie să-şi reamintească acest principiu simplu, scrie vineri Financial Times, preluat de Presseurop.

Unele cuvinte sunt proprii vocabularului europenilor continentali. Nu-i auzi pe mulţi britanici sau americani vorbind despre 'solidaritate'. Expresia aparţine capitalismului de piaţă îmbibat (în mintea anglo-saxonilor) de consensuri şi profeţilor unităţii europene. Dar în ultima vreme această solidaritate a dispărut. Astfel se explică faptul că euro şi Uniunea Europeană întâmpină dificultăţi atât de mari.

Încă o săptămână, încă o cârpeală. Acordul pentru sprijinirea Greciei a oferit un mic răgaz. Cel mai important - sau cel puţin aşa ni se spune - este că rana a fost cauterizată. Încă o dată. Şi totuşi, ar trebui să fie cât de poate de evident pentru toţi, că din perspectiva globală, ultimul plan de salvare nu e decât o mascaradă, comentează cotidianul londonez.

Două lucruri sunt necesare pentru ca Grecia să evite o prăbuşire economică şi socială catastrofală. Acestea sunt valabile şi dacă ea rămâne sau nu în zona euro. Primul este voinţa politică pentru ca Grecia să-şi reformeze în mod radical statul şi economia; cel de-al doilea este bunăvoinţa reciprocă între ceilalţi europeni pentru a încasa o factură considerabilă cauzată de greşelile şi fraudele fostelor guverne greceşti.

Întrebarea pertinentă este de a şti dacă aceste lucruri sunt realizabile. Condiţiile nu sunt prielnice. Dincolo de denumirea de 'parteneri' care marchează relaţiile Greciei cu celelalte ţări din zona euro, zace o lipsă profundă de încredere. Mulţi europeni - şi nu vorbesc doar despre germani - nu cred că politicienii de la Atena îşi vor ţine promisiunile; mulţi greci consideră că austeritatea draconiană impusă în schimbul reducerii datoriei este mai degrabă o pedeapsă decât o măsură de reabilitare economică. Un observator imparţial ar spune că ambii au dreptate.

Dintr-un anumit punct de vedere, Grecia poate fi considerată o excepţie. Este mică şi este diferită. Celelalte ţări de la periferia zonei euro au profitat, mai mult sau mai puţin, de oportunitatea oferită de aderarea la UE pentru a deveni state europene moderne. Irlanda, cu toate problemele ei actuale, şi-a dezvoltat încrederea în sine în calitate de naţiune de sine stătătoare, eliberându-se de obsesia istorică legată de Marea Britanie.

Spania a intrat cu entuziasm într-o epocă modernă. Politicienii greci nu şi-au dat niciodată cu adevărat silinţa. Din perspectiva Atenei, UE a fost mai degrabă o sursă de venit decât o sursă de inspiraţie.

Portugalia s-a modernizat mai greu. Economia ei, precum cea a Greciei, este într-o situaţie foarte dificilă. Dar politicienii portughezi au dovedit că au voinţa de a îndrepta lucrurile. Ca atare, mai există încă o rezerva de încredere. Decidenţii de la Bruxelles şi Berlin pot spune că nu pun în aceeaşi categorie Grecia şi Portugalia.

Stabilirea acestor limite nu este atât de uşoară precum şi-ar dori aceşti politicieni şi înalţi responsabili. Motivul pentru care Greciei i s-a acordat atâta importanţă - deşi, în cele din urmă, nu reprezintă decât câteva procente din producţia zonei euro - este datorat politicienilor care au permis ca soarta ei să devină simbolică pentru viitorul zonei euro. Contaminarea nu este o realitate economică, ci o invenţie politică.

Dacă pieţele ar fi fost convinse că Grecia este cu adevărat o excepţie, ea ar fi fost pusă în carantină de multă vreme. În schimb, a ajuns să fie percepută ca un test la un nivel politic mult mai larg, un test, sa spunem, al solidarităţii zonei euro. După cum reiese dintr-un studiu foarte perspicace al grupului de reflecţie francez Notre Europe, solidaritatea are două aspecte. Cel al simplului acord tranzacţional - asigurarea reciprocă împotriva eventualităţii diverselor calamităţi - şi cel interesului propriu luminat care conduce guvernele să-şi definească obiectivele naţionale în cadrul unei strategii comune şi durabile de integrare.

Mai sunt încă multe motive pentru care naţiunile europene sunt mai bine împreună decât singure. Cel mai evident este nevoia de a putea avea un cuvânt de spus într-o lume care aparţine din ce în ce mai mult celorlalţi.

Uniunea Europeană a fost construită pe baza acestui ultim aspect. Asta a fost relativ uşor acum 60 de ani. Ororile celor două războaie mondiale, ameninţarea comună reprezentată de Uniunea Sovietică şi încurajările din partea Statelor Unite au dat un impuls irezistibil la ceea ce părinţii fondatori au numit procesul construcţiei europene.

Solidaritatea nu a fost o noţiune dulceagă din partea idealiştilor federalişti. A făcut parte din evaluarea realistă a intereselor. I-a permis Franţei să pretindă la poziţia de lider pe plan politic şi Germaniei să-şi reconstruiască economia şi să păstreze vie perspectiva reunificării, în timp ce Italia putea să aspire la modernitate, iar statele mai mici să participe la treburile continentului.

Bineînţeles, solidaritatea aparţine de asemenea registrului unui altruism măreţ care le permite oamenilor să-şi facă o idee bună despre ei-înşişi, dar la origine este vorba numai despre interese proprii.

Moneda unică a fost dovada ultimă a acestei îmbinări a intereselor naţionale şi reciproce - credinţa că viitorul economic şi politic al membrilor săi era atât de strâns legat încât să merite efortul unei regrupări fără precedent a suveranităţilor. Imensul ghinion al acestui proiect a fost ca el să fie lansat chiar atunci când majoritatea celorlalte impulsuri spre solidaritate - amintirea celui de-al Doilea Război Mondial, ameninţarea existenţială din partea comunismului, o Germanie divizată - erau pe cale să se stingă.

Mai sunt încă multe motive pentru care naţiunile europene sunt mai bine împreună decât singure. Cel mai evident este nevoia de a putea avea un cuvânt de spus într-o lume care aparţine din ce în ce mai mult celorlalţi. Germania, Franţa, Marea Britanie, sunt prea mici pentru lumea asta.

Dar, oricât de mari ar fi, niciuna din ambiţiile acestea - stabilirea regulilor de schimb, tratarea schimbărilor climatice, asigurarea rezervelor de energie sau promovarea democraţiei şi a stabilităţii - nu pare a fi atât de urgentă sau convingătoare precum menţinerea păcii în Europa.

Deci solidaritatea de care s-a dat dovadă în timpul crizei euro, a fost de genul tranzacţional, fără niciun plus: ţările creditoare vor face un anumit lucru doar dacă ţările debitoare vor face altceva în schimb. Am putea considera că este mai bine decât nimic. Până acum a menţinut barca pe linia de plutire.

Dar nu va putea să justifice niciodată de ce contribuabilii din Nord trebuie să plătească datoriile din Sud sau de ce populaţiile din Sud ar trebui să privească reformele ca pe o oportunitate, mai degrabă decât ca o pedeapsă. Pentru acest lucru este nevoie de celălat tip de solidaritate.