De ce sârbii au Lista Studenţilor iar românii, AUR? Ce ne aşteaptă la alegerile viitoare [ANALIZĂ]
Serbia a avut şi ea "Colectivul" ei, acum circa doi ani. Prăbuşirea copertinei gării, în urma căreia au murit 16 oameni, a legat corupţia de siguranţa vieţii de zi cu zi. Nu mai era o discuţie abstractă despre responsabilitate sau o dispută între politicieni, ci despre oameni care muriseră şi despre cine răspunde pentru acest lucru.
Energia acelui moment se putea disipa foarte simplu. Dar nu s-a disipat. Doi ani studenţii s-au organizat, au construit o conectare dincolo de universităţi şi rezultatele s-au văzut.
Aceasta este însă doar una dintre cauzele succesului atât de categoric al Ligii Studenţilor la parlamentarele din Serbia, punctează Corneliu Bjola, profesor de diplomaţie digitală la Oxford, într-o opinie pentru Epoch Times.
Prin contrast, ne uităm spre meleagurile noastre şi vedem că deşi trăim aceleaşi vremuri şi aceleaşi ameninţări, în Serbia au câştigat reformiştii, pro-europenii în timp ce în România pe val e populismul, suveranismul. Cum se explică acest lucru?
Prima şi cea mai la îndemână explicaţie este "că partidele de guvernare au lăsat radicalilor un avantaj foarte important: posibilitatea de a vorbi în numele celor care se consideră abandonaţi." Dar nu este singura.
Redăm integral explicaţiile profesorului Bjola:
"Cum se explică mobilizarea la vot şi victoria mişcării studenţeşti din Serbia?
Ceea ce s-a întâmplat în Serbia este un lucru extraordinar şi are anumite paralele cu situaţia din Ungaria. Aş explica această victorie prin trei elemente.
Primul este erodarea la putere. Orice guvern se epuizează mai devreme sau mai târziu. Se rigidizează, nu mai este capabil să livreze şi nu mai înţelege foarte bine ce se întâmplă în societate. Acest lucru se vede mai ales la partidele încastrate în sisteme iliberale, autoritare, cu reţele extinse de corupţie, unde posibilitatea de corectare din interior este foarte redusă.
Al doilea lucru este organizarea. Şi în cazul Ungariei, cu partidul lui Peter Magyar, Tisza, şi în cazul Serbiei, cu Lista Studenţilor, alternativa s-a construit în timp, aproximativ doi ani. În Serbia, punctul de plecare a fost tragedia de la Novi Sad. Prăbuşirea copertinei gării, în urma căreia au murit 16 oameni, a legat corupţia de siguranţă vieţii de zi cu zi. Nu mai era o discuţie abstractă despre responsabilitate sau o dispută între politicieni. Era vorba despre oameni care muriseră şi despre cine răspunde pentru acest lucru.
Energia acelui moment se putea disipa foarte simplu. Cred că pe asta s-a bazat şi Vucic. Dar nu s-a disipat. Studenţii au folosit-o pentru a construi această conectare în societate, dincolo de universităţi, iar lucrul acesta a funcţionat foarte bine.
În al treilea rând, cred că asistăm şi la o schimbare de generaţie. O generaţie care nu mai acceptă să fie tratată ca o cantitate neglijabilă şi care îşi cere drepturile. Tinerii vor oportunităţi, vor să îşi poată decide viitorul. Nu vor să fie consideraţi doar masă de manevră sau împinşi să plece din ţară. Aceste trei elemente, împreună, au făcut posibilă victoria.
Iar dimensiunea rezultatului contează. La alegerile din 25 octombrie, datele aproape complete indicau aproximativ 52,7% pentru Lista susţinută de studenţi şi 39,2% pentru alianţa partidului lui Vucic. O diferenţă de circa 13,5 puncte procentuale, după aproape doi ani de proteste şi aproximativ 14 ani de dominaţie politică a lui Vucic şi a partidului său.
Comparaţia cu Ungaria este relevantă, cum spuneam. Orban a pierdut în aprilie după 16 ani consecutivi de guvernare. Tisza a obţinut aproximativ 53,2% din voturile pe liste, faţă de 38,6% pentru Fidesz–KDNP, iar prezenţa a fost de aproape 80%. Deci ideea ca aceste sisteme nu mai pot fi învinse electoral a fost serios zdruncinată.
Aici intervine şi problema răscrucii la care se află populismul. După ani de guvernare, liderul care promitea să elibereze poporul de elite ajunge să apere privilegiile propriei elite. Iar contestarea lui poate prelua aceeaşi energie populară, dar o poate orienta spre refacerea controlului democratic asupra puterii.
Putem numi această direcţie „populism democratic”, deşi termenul este controversat. Important este ce faci cu puterea: accepţi pluralismul, presa critică, independenţa justiţiei? Accepţi instituţii care te pot controla şi pe tine?
În Ungaria, Magyar are acum posibilitatea de a desface sistemul autoritar şi corupt lăsat de Orban. Felul în care o face trebuie urmărit, inclusiv respectarea limitelor constituţionale. În Serbia, problema este puţin diferită. Dacă în Ungaria avem o formaţiune construită în jurul unui lider, în Serbia conducerea este mai difuză, iar posibilitatea fragmentării în diferite facţiuni nu trebuie neglijată. Au câştigat alegerile. Acum trebuie să vedem cum vor guverna.
De ce în România nemulţumirile sociale au fost valorificate mai ales de "suveranişti"?
Explicaţia cea mai plauzibilă este că partidele de guvernare au lăsat radicalilor un avantaj foarte important: posibilitatea de a vorbi în numele celor care se consideră abandonaţi.
Nemulţumirile sunt uşor de identificat: costul vieţii, servicii publice insuficiente, privilegii şi lipsa răspunderii. Să nu uităm că, după pandemie, sub patronajul preşedintelui de atunci, s-a construit o coaliţie destul de funestă în numele „stabilităţii”. Promitea stabilitate, dar era în bună măsură o stabilitate de faţadă, bazată pe împărţirea privilegiilor. Iar spre sfârşitul mandatului s-a încercat acoperirea problemelor prin tot felul de pomeni electorale.
Aşa se face ca o parte dintre cei nemulţumiţi au început să cocheteze cu partidele care promiteau distrugerea acelui sistem. O altă parte s-a dezangajat politic. Era o furie care se acumula în societate, la fel ca în Serbia şi Ungaria, dar în România nu a existat atunci o forţă politică suficient de credibilă care să o preia şi să îi dea o direcţie democratică.
Să nu uităm: PNL era în coaliţie cu PSD, iar USR a rămas un partid cu un electorat relativ restrâns. Nu a reuşit să devină acea alternativă mai largă, care să răspundă nemulţumirilor din afara propriului său mediu
În acest moment, problema se pune din nou. După o încercare de a reseta modul de a face politică în România, adică mai responsabil, mai orientat spre cetăţeni şi mai axat pe reforma statului, asistăm în acest moment, sub actualul guvern PSD, condus de un prim-ministru marionetă, la o reîntoarcere la modelul clasic care a condus România până la dezastrul din noiembrie 2024. Este de notat, totuşi, că unul dintre aceste partide mari, PNL, a refuzat în acest moment să se mai alinieze acestui model. Este posibil ca de aici să se construiască o alternativă, dacă reforma partidului continuă. Dar nu este deloc sigur că va continua. Există facţiuni interne în PNL şi există capacitatea PSD de a atrage primari şi demnitari prin funcţii, resurse şi tot felul de avantaje. În plus, să nu uităm ca un partid cu rădăcini adânci este greu de schimbat, chiar şi atunci când există voinţă la vârf.
Dacă această direcţie reformistă se menţine până în 2028 şi reuşeşte să se conecteze cu nemulţumirile reale din societate, este posibil ca sistemul cu care suntem obişnuiţi să fie contestat mult mai serios, inclusiv electoral, cum s-a întâmplat în Serbia. Dar sunt mai multe condiţii aici şi nu trebuie să presupunem că ele sunt deja îndeplinite.
Ce greşesc partidele considerate reformiste şi de ce nu reuşesc să mobilizeze electoratul, ca în Serbia?
Principală dificultate este că necesitatea reformei nu produce automat încredere în cei care o aplică. România are dezechilibre bugetare care cer corecţii. Dar sunt dezechilibre create tot în numele „stabilităţii”, pentru a cumpăra voturile românilor cu banii lor şi cu bani împrumutaţi la dobânzi mari. Exact ce s-a întâmplat în 2024.
Cu cât aceste dezechilibre sunt mai mari, cu atât costul corectării lor este mai mare şi rezistenţa socială mai puternică. Într-un fel, este un cerc vicios. Încerci să asanezi situaţia financiară, pentru a avea o bază solidă pentru programele de care ai nevoie într-un context economic şi geopolitic dificil, dar costurile acestei corecţii produc nemulţumire şi îţi reduc sprijinul politic.
În Ungaria şi Serbia, această nemulţumire s-a îndreptat împotriva partidelor populiste care guvernaseră mulţi ani şi deveniseră responsabile pentru situaţia ţării. Să nu uităm că Serbia rămâne o ţară mult mai săracă decât România. Puţini şi-ar fi imaginat o asemenea diferenţă în 1990, când fosta Iugoslavie era privită ca un model de dezvoltare în comparaţie cu o bună parte a ţărilor din blocul estic. Evident, războaiele şi destrămarea Iugoslaviei au contat mult. Dar şi felul în care a fost guvernată ulterior Serbia, naţionalist, cu interferenţă şi dependenţă rusească constantă, contează în această discuţie.
România a beneficiat de integrarea europeană şi de foarte multe programe europene. Economia a crescut substanţial. Comparativ cu Serbia, al cărei PIB este estimat la aproximativ 100 de miliarde de dolari, România se îndreaptă în acest moment spre aproape 500 de miliarde. Dar, şi asta este foarte important, există în acelaşi timp percepţia că o parte importantă a acestor resurse a fost folosită prost sau canalizată spre cei de la vârful puterii.
Imaginea cutiilor de pantofi îndesate cu bancnote de euro, asociată unor oameni numiţi politic în funcţii bine plătite, spune foarte mult despre această percepţie. Oamenilor li se cer sacrificii, în timp ce văd cât de bine funcţionează statul pentru cei care au acces la el. De aici şi furia mai mare din societate.
A doua dificultate este organizaţională. Când vorbeam despre posibilitatea ca PNL să îşi continue acţiunea reformistă, rezerva mea pleca şi de aici. Un partid cu structuri vechi este greu de schimbat, chiar dacă există voinţă, cum pare să existe în jurul fostului premier. Voinţa trebuie să ajungă însă şi în organizaţie. O formaţiune nouă, cum este Tisza sau lista susţinută de studenţii sârbi, are mai multă libertate să se construiască în jurul unor aspiraţii sociale actuale. Este mai uşor de modelat şi poate creşte organic, într-un interval relativ scurt. Cu cât este mai bine ancorată în aceste realităţi, cu atât energia ei poate fi mai puternică. Dezavantajul lor este că nu au fost încă testaţi la modul în care vor face tranziţia de la aspiraţie şi aşteptări la rezultate. Iar guvernarea este testul cel mai dificil pentru orice formaţiune politică, mai ales pentru una nouă. Atunci trebuie să vezi cum îşi păstrează coerenţa, cum ia decizii dificile şi în ce condiţii rămâne viabilă.
Cum se explică demotivarea electoratului proeuropean - absenteismul la vot este mare - în contrast cu mobilizarea celui descris drept "suveranist"?
Aş spune că, în primul rând, electoratul proeuropean este considerat unul captiv, că oamenii aceştia nu au unde să se ducă şi că, până la urmă, vor vota tot cu oricine îi promite menţinerea orientării europene. Aşteptarea aceasta s-a repetat de la un scrutin la altul. Într-o anumită măsură, calculul funcţionează. Mobilizarea celor peste şase milioane de alegători în sprijinul lui Nicuşor Dan a plecat şi de la percepţia că România risca să deraieze grav, să se îndepărteze de spaţiul european şi să alunece într-o zonă gri, expusă influenţei Rusiei şi Chinei. Pentru generaţiile care au crezut în 1989, care au crescut după 1989 şi care îşi văd viitorul în Europa, acest lucru era inacceptabil. Nu îşi doresc să se întoarcă la fantasmele naţional-ceauşiste ale unor suveranişti de buzunar.
Dar ceea ce s-a întâmplat după alegeri contează, de asemenea. Votul acela european a venit cu un mandat şi cu anumite aşteptări. Nu poţi să îl reinterpretezi unilateral, sau chiar să abandonezi complet sintagma „proeuropean” sau să anulezi Ziua Europei, şi să explici apoi doct că toate deciziile tale sunt, prin definiţie, cele mai bune pentru ţară. Orice lider spune că ia cele mai bune decizii. Şi Orban, şi Vucic, şi Putin spun acest lucru. Tocmai de aceea avem nevoie de control, de explicaţii şi de răspundere. Menţinerea României în spaţiul politic şi civilizaţional european înseamnă şi acţiuni pentru corectarea derapajelor din justiţie. Înseamnă întărirea relaţiilor economice, politice şi de securitate cu partenerii care susţin ordinea internaţională bazată pe reguli. Înseamnă să intervii împotriva capturării statului prin sinecuri şi reţele de interese. Înseamnă şi să tratezi serios problema controlului serviciilor de informaţii afectate sever de eşecuri şi de percepţii privind interferenţa politică. Aceste probleme nu dispar dacă nu mai vorbeşti despre ele. Continuă să producă neîncredere şi consecinţe politice grave.
Când oamenii văd că liderii pe care i-au ales nu mai sunt interesaţi de aceste lucruri, apare evident nemulţumirea. De aceea aş spune că votul proeuropean nu a dispărut. O parte a lui nu se mai consideră reprezentată. Unii alegători se vor orienta probabil spre direcţia reformistă din PNL, dacă aceasta se menţine. Alţii vor încearcă să îşi găsească o altă voce. Dar acest electorat există, iar valorile pe care se bazează nu pot fi reduse la susţinerea unui anumit politician.
Problema este ca oamenii încep să îşi piardă încrederea în însăşi promisiunea electorală. Apare un nou lider, le spune ceea ce aşteaptă să audă, este ales, după care îşi schimbă direcţia şi explică din nou că serveşte „interesul ţării”. Între timp, cetăţeanul vede compromisuri cu oameni şi reţele pe care se aştepta să le vadă îndepărtate de la putere. Fie că vorbim despre influenţe a unor oameni din aparatul de represiune ceauşist, despre numiri ale unor oameni incompetenţi sau despre încercări de a slăbi partide şi instituţii care ar trebui să susţină direcţia democratică, efectul se acumulează. Aceste lucruri nu sunt uitate uşor. Fiecare dezamăgire de acest fel lasă o urmă. Fiecare rană deschisă în relaţia dintre alegător şi cei care pretind că îl reprezintă face următoarea mobilizare mai dificilă. Oamenii nu renunţă neapărat la Europa. Încep însă să se întrebe cine mai vorbeşte serios în numele ei.
Acesta cred că va fi testul important pentru România în 2028: va putea evita fantasma iliberală şi autoritară pe care Serbia şi Ungaria au testat-o deja? Să sperăm că da. Şi să sperăm că pendulul, care timp de zece ani a mers în direcţia acestei abordări toxice, începe să se mişte înapoi spre centru. Dar această schimbare, aşa cum am văzut şi în Serbia, şi în Ungaria, nu se produce de la sine, doar pentru că oamenii sunt nemulţumiţi. Trebuie articulată, trebuie definită şi trebuie catalizată.
