România, ţara statuilor imaginare şi a eroilor abandonaţi. Radiografia lui Mihai Răzvan Moraru

România a ajuns să admire sacrificiul celor care luptă pentru binele comun, fără să fie însă dispusă să le ofere sprijin atunci când aceştia au, la rândul lor, nevoie de ajutor. Este paradoxul unei societăţi care admiră implicarea şi aşteaptă mereu ca altcineva să rezolve problemele, fără să fie dispusă să contribuie la efortul colectiv, atrage atenţia analistul politic Mihai Răzvan Moraru.

Într-o amplă postare pe Facebook, Moraru vorbeşte despre oamenii care şi-au dedicat ani din viaţă proiectelor sociale, culturale sau civice, sacrificându-şi timpul, resursele financiare şi uneori chiar sănătatea. Mulţi dintre ei au ajuns epuizaţi, cu dificultăţi materiale sau probleme de sănătate, în timp ce solidaritatea celor din jur s-a limitat adesea la aplauze, încurajări şi vorbe frumoase.

Analistul critică şi tendinţa de a transforma binele într-un instrument de imagine, evocând situaţii în care sprijinul oferit unor cauze sociale a fost condiţionat de beneficiile de promovare. În acelaşi timp, atrage atenţia asupra retragerii din activitate a unor oameni care au încercat ani la rând să schimbe lucrurile, dar au sfârşit prin a fi descurajaţi de indiferenţă şi de lipsa implicării celor din jur.

„Pentru că România nu duce lipsă doar de oameni care să facă bine. Duce lipsă şi de oameni dispuşi să stea lângă cei care încearcă. Am ridicat prea multe statui imaginare unor oameni pe care, în viaţa reală, i-am lăsat singuri. Iar unii dintre ei sunt astăzi obosiţi, bolnavi, săraci sau resemnaţi”, afirmă Moraru.

Redăm integral textul postării sale:

O ţară plină de statui imaginare, dar cu mulţi oameni buni care sunt obosiţi, bolnavi şi resemnaţi.

De prea multe ori aici este aşteptat cineva care să rezolve toate problemele. Oricare ar fi ele. Cineva care să îşi sacrifice cariera, familia, viaţa, sănătatea şi liniştea, pentru a ne oferi tuturor o umbră de speranţă, de mai bine. Cât mai mulţi eroi!

Am citit în aceste zile destule comentarii pe aici, din diverse zone sociale, în care foarte mulţi oameni le cereau chiar insistent altora, să ia anumite decizii. Sau să facă anumite lucruri.

De ce?

Care este obligaţia unui persoane, în a-şi distruge chiar şi o carieră politică, pentru mulţumi pe cineva? Care este obligaţia unei alte persoane de a-şi distruge siguranţa ( chiar şi financiară ) pentru altcineva?

Atenţie - nu mă refer aici la infractori, fie ei prinşi sau încă nu.

Cunosc însă destui oameni care au muncit în proiecte sociale în ultimii 10-15 ani. Dar nu doar în proiecte cu corporaţii care îţi umplu rapid sacul sau în ONG-uri pline de vedete din industria de divertisment sau cu propriile emisiuni la TV. Nu! Oameni care au muncit 10-12 ore / zi, umblând pe toate drumurile de pământ din ţara asta, pentru a ajuta. Care au luat şi ultima carte donată, poate tipărită acum 60 de ani, mâzgălită şi roasă de timp şi au găsit un copil căruia să îi fie de folos. Oameni care nu au participat la cine fastuoase pe la hotelul X din Bucureşti şi nici nu avut uşi deschise prin primării sau ministere.

Care seara îşi numărau banii, pentru fi siguri că pot reveni acasă. Şi unii mai aveau şi familii. Dar au făcut asta, ani la rând sperând că efortul lor va schimba ţara asta, că peste acei 10-20 de ani, va fi mai uşor, vom fi mai educaţi, mai buni unii cu alţii. Naivi, cum li s-a şi spus de multe ori!

Aşa cum ştiu alţi oameni care au ajutat mereu instituţii. Cu donaţii ( în bani sau în aparatură, produse necesare etc ). Nu şi-au făcut reclamă cu gestul lor, doar au aflat problema, au mers şi au donat. Iar unii dintre ei au ajuns la un anumit moment în suferinţă, chiar în locurile acelea modernizate prin munca lor. Şi au fost ignoraţi, chiar dacă se ştia ce au făcut.

Alţii nu au mai avut de unde ajuta, au avut probleme financiare şi au fost atacaţi şi puşi la colţ.

Aşa cum alţii se chinuie să facă evenimente culturale de calitate, cu bugete mizerabile. Care îşi riscă sănătatea, îşi limitează timpul cu propria familie dar şi perspectiva financiară, pentru a produce ….cultură. Că tot citeam azi cazul doamnei care se chinuie să ţină Astra Film Festival.

Aşa cum ştiu şi oameni care au intrat în politică, pentru a face bine. Nu, nu îi vedeţi azi la conducerea unui partid. Mulţi dintre ei (din cei pe care îi ştiam eu ) au renunţat deja. Restul - fie s-au aliniat majorităţii, fie încă mai speră că va veni şi timpul lor. Iar unii ( nu chiar puţini ) au ajuns în acel punct în care au fost atacaţi în mod mizerabil, denigraţi şi înjuraţi, fie prin campanii politice sau de presă (comandate tot de politicieni), fie de către oameni care nu ştiau nimic despre ei, dar judecau acel partid.

Există oameni care îşi pun în slujba binelui ăsta cam tot ce au. Sau aproape tot. Iar în fundal există adevărate galerii care îi susţin …..prin vorbe şi cam atât. Le ridicăm statui imaginare, iar când acel om este lovit, când e denigrat, când îşi pierde funcţia, puterea politică sau financiară, uităm rapid de el. Sau uităm să îl ajutăm când au ei nevoie!

Prin 2020 îl întrebam pe un anumit domn, unul care aduna donaţii pentru a oferi servicii medicale : ce, unde şi cât a donat / livrat. Nu de altă, dar ştiam ONG-uri mult mai mici, care ajutaseră mult mai mult. Iar acel domn, la final de an, avea câteva milioane de euro în contul acelui ONG, de parcă nu era nevoie de ajutor în ţara asta. Asta în timp ce alte ONG-uri căutau în disperare resurse financiare, având multe cereri. El e bine şi acum, destui dintre ceilalţi nu prea se mai regăsesc în reţeaua de ONG-uri.

Prin 2021, pentru a susţine un program educaţional pentru copiii din mediu rural, la solicitarea unui ONG mai mic, merg la o mare companie, să văd dacă pot şi ei dona. Întrebările primite au fost despre cât de uşor poate ajunge echipa de filmare să facă reclamele, cât de cunoscut va fi cazul, cât va investi ONG-ul în mediatizarea cazurilor etc. Vax! Ei aşteptau să fie promovaţi! Dar am înţeles: transformau binele într-un instrument de imagine, iar solidaritatea reală lipsea. Dar cum să ceri bani pentru promovare?
Să nu generalizăm însă aici. Cunosc destule mari companii care fac o treabă extraordinară prin programele lor sau prin donaţiile lor! Aşa cum ştiu şi multe companii mici care ajută, fără a condiţiona.

Mulţi dintre cei care au luat în serios activitatea asta de a face bine, în perioada 2016-2024 s-au tot retras. Fie pentru că resursele financiare erau prea limitate, fie pentru că au fost jigniţi ( unii chiar de către cei pe care în trecut îi ajutaseră ) fie pentru că şi-au dat seama că îşi pierd familia şi propriii copii. Sau că oricât timp ar consuma, revin mereu în acelaşi punct, unde lipsesc prea multe. Dar mai ales, lipseşte implicarea.

Oamenii aceştia nu obosesc numai fizic sau financiar. Obosesc să explice. Să ceară. Să se justifice. Să fie suspectaţi. Să dovedească permanent că nu au interese ascunse. Să vadă cum oportuniştii primesc aplauze, iar cei care muncesc primesc noi obligaţii şi piedici. E o epuizare morală!

Şi poate cea mai dureroasă experienţă: să descopere că oamenii pentru care au făcut sacrificii nu sunt dispuşi să facă nici măcar un gest minor pentru ei.

De ce scriu aceste rânduri?

Pentru că asta se întâmplă şi în şcoli, spitale, instituţii sau partide. Aşa cum alţi oameni luptă cu dezinformarea şi cu propaganda. Există oameni cu bune intenţii, oameni care vor să facă, unii reuşesc să mai şi facă, dar prea mulţi au fost învinşi. Nu doar de către sistemul corupt. Au fost învinşi mai ales de indiferenţa din jurul lor şi de foamea de bani a celor care au căutat mereu atenţia şi cam atât.

Unii au ajuns la o anumită vârstă, cu mari probleme de sănătate şi/ sau financiare. Şi nu, cei din jurul lor nu le oferă nici măcar o parte din ceea ce ei au dat societăţii.

Aşa cum şi mulţi dintre cei care căutau adevărul, prin presa locală, au abandonat. Unii s-au predat, alţii doar ignoră ce se întâmplă în jur. Dar se vede asta şi prin presa centrală.

În concluzie, ca să nu mă întind mai mult, data viitoare când îi cereţi cuiva să facă ceva, să se implice, să lupte, să rişte, să îşi sacrifice liniştea sau cariera, întrebaţi-l mai întâi cu ce îl puteţi ajuta.

Şi apoi chiar ajutaţi-l.
Nu doar cu aplauze, distribuiri sau vorbe frumoase.
Pentru că România nu duce lipsă doar de oameni care să facă bine. Duce lipsă şi de oameni dispuşi să stea lângă cei care încearcă.
Am ridicat prea multe statui imaginare unor oameni pe care, în viaţa reală, i-am lăsat singuri.
Iar unii dintre ei sunt astăzi obosiţi, bolnavi, săraci sau resemnaţi.
Nu mai au nevoie de statui.
Au nevoie de noi, acolo lângă ei!

Nu le faceţi statui imaginare, că nu îi ajută cu nimic. Am construit o cultură în care admirăm efortul sau sacrificiul altora, fără a ne simţi obligaţi să participăm la el!