România, o ţară sufocată de deficit şi promisiuni populiste de tipul "case de 35.000 de euro". Cum se vede totul prin ochii unui reputat economist american

Ce trage cel mai mult în jos economia unei ţări precum România, ţară ieşită nu doar foarte sărăcită din comunism ci şi cu o mentalitate de tip "noi nu ne vindem ţara"? Corupţia? Taxele foarte mari, impredictibilitatea? Intervenţia statului în economie, politica subvenţiilor, a contractelor cu dedicaţie?

De ce e important ca ţara să aibă stabilitate politică, ce ar trebui să-şi propună noul guvern, la toate aceste întrebări, am încercat să găsim răspunsuri din perspectiva unui specialist din afara ţării, economistul american Peter G. Klein, profesor de antreprenoriat la Baylor University.

Unul din exemplele date date de economistul american, într-un amplu interviu acordat redacţiei noastre, pentru a înţelege efectele impredictibilităţii asupra dezvoltării economice a unei ţări, a fost cel al programului New Deal al preşedintelui Roosevelt.

Americanii, a explicat Klein – şi nu numai ei – au învăţat la şcoală că preşedintele Roosevelt şi programul său, New Deal, care a presupus creşterea cheltuielilor guvernamentale şi investiţii în lucrări publice, cu scopul de a stimula şi stabiliza economia, au pus capăt Marii Crize Economice declanşate în 1929.

Şi totuşi...

Potrivit lui Klein, cunoscutul economist Robert Higgs a analizat datele economice şi a ajuns la concluzia că economia americană se afla într-o situaţie mai proastă la sfârşitul anilor 1930 decât la începutul deceniului. Rata şomajului, de exemplu, spune Klein, era mai mare în 1937 decât în anul care a urmat prăbuşirii bursei din 1929.

Explicaţia, conform cercetărilor lui Higgs, este că politicile preşedintelui Roosevelt presupuneau numeroase schimbări radicale, fără precedent, iar direcţia acestora se modifica aproape de la o lună la alta.

Oamenii de afaceri, antreprenorii şi investitorii nu se mai confruntaseră cu politici de acest fel. Acestea se schimbau atât de rapid, încât nimeni nu ştia ce urma să se întâmple. Higgs a numit acest fenomen „incertitudine de regim” (regime uncertainty). Cu alte cuvinte, incertitudinea politică şi instituţională descurajează investiţiile şi creşterea economică, spune profesorul Klein, întrebat ce efect are incertitudinea politică asupra mediului de afaceri dintr-o ţară.

„Cred că putem desprinde de aici o lecţie generală: atunci când o ţară precum România se confruntă cu dificultăţi economice şi încearcă să găsească politici care să îmbunătăţească situaţia, este important să comunice clar pieţei, atât pe plan intern, cât şi extern, care sunt regulile şi să ofere garanţii că acestea vor rămâne în vigoare în viitorul previzibil.

Astfel, investitorii pot consideră că ţara este un loc sigur în care să investească, să se dezvolte şi să înfiinţeze companii. Dacă mă aştept în permanenţă ca regulile să se schimbe şi ca investiţia mea să fie pusă în pericol, bineînţeles că voi investi în altă parte”, a declarat profesorul Klein, întrebat ce recomandări ar avea pentru noul guvern al României.

Profesorul mai punctează faptul că politica subvenţionării anumitor domenii sau companii cu bani publici (şi nu vorbim doar de companiile de stat ci şi de cele private abonate la contracte cu statul) poate avea efectul advers: în loc ca acestea să fie stimulate să ofere produse şi servicii tot mai bune, sunt mai preocupaţi să „cultive” relaţia cu autorităţile care le dau contracte şi bani. Or, acest lucru nu stimulează nici pe departe nici competitivitatea, nici performanţa.

Un alt subiect dezbătut cu profesorul Klein a fost ascensiunea partidelor aşa-zis „suveraniste”. Ce îi împinge pe oameni spre partidele populiste şi ce ar trebui să facă noul guvern pentru a schimba această tendinţă?

Klein consideră că explicaţia nu trebuie căutată doar în ideologie. Când viaţa devine mai scumpă, locuinţele sunt tot mai greu de cumpărat, iar oamenii simt că nu mai pot ţine pasul, promisiunile populiste devin atrăgătoare. La fel se întâmplă şi cu nostalgia după trecut, chiar dacă amintirile nu corespund întotdeauna realităţii, ci o rescriu sau măcar o edulcorează. Însă promisiunile făcute de populişti, precum locuinţele la 35.000 de euro, nu au în spate un plan realist.

De aici şi miza pentru noul guvern: nu doar să le ceară oamenilor răbdare, ci să le ofere motive să aibă încredere că lucrurile se pot îmbunătăţi. Asta înseamnă mai puţină corupţie, reguli mai previzibile, politici economice mai bune şi condiţii în care locuinţele şi iniţiativa privată să nu rămână inaccesibile pentru o mare parte a populaţiei.

Peter G. Klein este profesor de antreprenoriat şi deţine catedra W. W. Caruth la Baylor University, în cadrul Hankamer School of Business, unde conduce Departamentul de Antreprenoriat şi Inovaţie Corporativă. Este, de asemenea, director al iniţiativei Free Enterprise din cadrul Baugh Center. A obţinut doctoratul în economie la University of California, Berkeley, şi a predat la mai multe universităţi din Statele Unite şi Europa. În perioada 2000–2001, a fost economist în cadrul Consiliului Consilierilor Economici al preşedintelui Statelor Unite.

Cercetările sale vizează antreprenoriatul, organizarea firmelor şi rolul deciziilor manageriale în economie. Este coeditor al Strategic Entrepreneurship Journal şi a ocupat funcţii de conducere în organizaţii academice dedicate studiului antreprenoriatului şi economiei aplicate. Printre cărţile sale se numără The Capitalist and the Entrepreneur (2010) şi Organizing Entrepreneurial Judgment (2012), scrisă împreună cu Nicolai Foss, precum şi Why Managers Matter: The Perils of the Bossless Company (2022), tot în colaborare cu Foss. Lucrările sale au fost traduse în mai multe limbi.

Zilele trecute, profesorul Klein a fost prezent în România. Interviul a fost realizat cu ocazia vizitei acestuia la Universitatea Româno-Americană din Bucureşti, ocazie cu care a acordat acest interviu redacţiei.

Reporter: În ultimii ani, România a înregistrat deficite bugetare foarte mari. Din perspectiva dumneavoastră, problema fundamentală a economiei României este una de venituri, una legată de cheltuieli sau una instituţională?

Profesor Peter G. Klein: Atunci când o ţară înregistrează un deficit bugetar mare, cred că deficitul în sine nu este problema. El este un simptom al unor probleme mai profunde.

Mai exact, guvernul cheltuieşte mai mult decât încasează. Este ca într-o gospodărie: dacă cheltuieşti mai mult decât câştigi sau dacă nu ai suficienţi bani pentru a-ţi acoperi cheltuielile, cum rezolvi problema? Ca individ sau ca familie, ai două opţiuni: reduci cheltuielile sau găseşti modalităţi de a obţine venituri suplimentare.

Dar, din punct de vedere filosofic, poate fi şi o problemă de mentalitate, un mindset: crezi că îţi poţi permite mai mult decât îţi permit veniturile. Îţi doreşti o casă frumoasă, o maşină, mergi la restaurante scumpe, dar veniturile tale nu susţin acest stil de viaţă. Cam acelaşi lucru se întâmplă şi cu guvernele.

Există, bineînţeles, şi diferenţe. Guvernele au capacitatea de a obţine finanţare şi de a se împrumuta pentru a-şi acoperi cheltuielile, în limitele posibilităţilor lor. Dar problema de fond este aceeaşi: convingerea că poţi continua să cheltuieşti mai mult decât îţi permiţi, fără să ai capacitatea de a susţine aceste cheltuieli.

Reporter: Cât de realizabilă este reducerea cheltuielilor statului într-o ţară ca România, cu o proporţie mare de bugetari, ale căror voturi fac diferenţa la alegeri?

Profesor Peter G. Klein: Este o întrebare dificilă, pentru că implică tranziţia de la o economie comunistă, în care sectorul public reprezenta o parte foarte mare a economiei, la un sistem privatizat sau parţial privatizat, aşa cum există astăzi. Toate ţările au un anumit amestec de sector public şi sector privat.

În Statele Unite, de exemplu, o mare parte a sistemului de educaţie este publică, atât la nivel primar şi secundar, cât şi în învăţământul superior. Există şi şcoli şi universităţi private, dar sectorul public este cel mai puternic jucător. În sănătate, însă, sectorul privat este preponderent.

În România, sectorul public are o pondere diferită, iar întrebarea este dacă unele activităţi sau servicii oferite în prezent de stat ar putea fi privatizate şi furnizate mai eficient de sectorul privat, astfel încât să fie reduse cheltuielile publice.

Trebuie analizate, însă, şi consecinţele. De exemplu, ar putea spitalele private să funcţioneze mai bine decât cele publice? O problemă este că o organizaţie privată nu va oferi neapărat servicii tuturor, indiferent de venituri.

Pe de altă parte, dacă ne uităm la alte ţări, inclusiv la cele în care sectorul privat are un rol mai mare în sistemul de sănătate, observăm că unele dintre ele oferă servicii medicale şi rezultate mai bune chiar şi pentru persoanele cu venituri mai mici.

Prin urmare, cred că răspunsul este să analizăm fiecare sector în parte şi să ne întrebăm dacă statul are un rol mai mare decât ar trebui să aibă în anumite domenii.

Reporter: România se află pe ultima treaptă a categoriei recomandate pentru investiţii, la un pas de categoria „junk”. Dacă în zilele următoare va fi învestit un nou guvern — iar eu cred că acest lucru se va întâmpla —, care ar trebui să fie priorităţile sale? Nu doar pentru a convinge agenţiile de rating să nu retrogradeze România, ci şi pentru a repune economia pe o traiectorie de creştere sustenabilă?

Profesor Peter G. Klein: Cred că priorităţile sunt cele despre care am vorbit deja: reducerea cheltuielilor publice, transferarea către sectorul privat a unor funcţii care pot fi îndeplinite mai eficient de acesta, atragerea investiţiilor străine, combaterea corupţiei şi asigurarea stabilităţii şi predictibilităţii cadrului legislativ.

Investitorii şi antreprenorii preferă reguli clare şi stabile. Atunci când legile se schimbă frecvent, când regulile fiscale se modifică permanent şi când nimeni nu ştie la ce să se aştepte, investitorii şi antreprenorii devin foarte reticenţi.

Ei nu vor să înfiinţeze o companie, să o extindă sau să investească într-o afacere dacă nu ştiu ce taxe vor avea de plătit anul viitor sau ce reglementări vor fi în vigoare.

Prin urmare, o economie în care există mai multă stabilitate şi predictibilitate este preferabilă uneia în care nimeni nu ştie care vor fi regulile de mâine.

Creşterea gradului de colectare a taxelor este, de asemenea, foarte importantă, dar nu cred că aceasta ar fi prioritatea mea numărul unu, ci mai degrabă recâştigarea încrederii populaţiei. Aş încerca să reduc corupţia şi să recâştig încrederea oamenilor. Dacă oamenii nu simt că banii lor sunt cheltuiţi în mod corespunzător, vor fi reticenţi în a-şi plăti impozitele şi taxele.

Atragerea investiţiilor străine prin politici fiscale credibile şi stabile este, de asemenea, foarte importantă. România este o ţară cu un potenţial mare de creştere economică. Aveţi un sistem de educaţie bun, oameni educaţi şi o poziţie geografică favorabilă în Europa. Sunteţi o punte între Europa şi Asia Centrală. Există un potenţial mare de creştere, dar acesta a fost limitat de politici proaste şi de instituţii la fel de problematice.

Reporter: România a trecut prin multe dificultăţi politice în încercarea de a forma un nou guvern, după o moţiune de cenzură care a trecut în luna mai a acestui an. Economiştii discută de obicei despre deficite şi taxe, dar cât de costisitoare este incertitudinea politică pentru investiţii, antreprenoriat şi deciziile economice pe termen lung?

Profesor Peter G. Klein: Cred că instabilitatea politică afectează într-o foarte mare măsură economia. Este dificil să cuantificăm acest efect în procente sau cifre, dar pot să vă spun o poveste care ilustrează problema.

Economistul şi prietenul meu Robert Higgs a realizat un studiu despre economia Statelor Unite în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial şi despre Marea Criză Economică din anii care au precedat războiul.

Ceea ce am învăţat la şcoală — şi poate că aţi învăţat şi dumneavoastră ceva asemănător — este că piaţa bursieră s-a prăbuşit în 1929, declanşând Marea Criză Economică din anii '30. Apoi, Franklin Roosevelt a preluat funcţia de preşedinte în 1933 şi a lansat un set de programe cunoscute sub numele de New Deal. Acestea presupuneau creşterea cheltuielilor guvernamentale şi investiţii în lucrări publice, cu scopul de a stimula şi stabiliza economia.

Am fost învăţaţi că preşedintele Roosevelt şi programul New Deal au pus capăt Marii Crize Economice. Însă Robert Higgs a analizat datele economice şi a ajuns la concluzia că economia americană se afla într-o situaţie mai proastă la sfârşitul anilor '30 decât la începutul deceniului.

În 1937, cred, rata şomajului era mai mare decât în 1932, anul de după prăbuşirea pieţei bursiere. Aşadar, se pare că New Deal ar fi putut ajuta într-o anumită măsură la început, dar, după câţiva ani, economia nu ajunsese într-o situaţie mai bună decât la debutul Marii Crize.

Explicaţia lui Higgs era că politicile preşedintelui Roosevelt presupuneau numeroase schimbări radicale, fără precedent, şi că acestea erau modificate în permanenţă, uneori de la o lună la alta: dacă o măsură nu funcţiona, încerca ceva nou şi tot aşa.

Oamenii de afaceri, antreprenorii şi investitorii nu se mai confruntaseră cu politici de acest fel. Acestea se schimbau atât de rapid, încât nimeni nu ştia ce urma să se întâmple. Higgs a numit acest fenomen „incertitudine de regim” (regime uncertainty). Cu alte cuvinte, incertitudinea politică şi instituţională descuraja investiţiile şi creşterea economică.

Cred că putem desprinde de aici o lecţie generală: atunci când o ţară precum România se confruntă cu dificultăţi economice şi încearcă să găsească politici care să îmbunătăţească situaţia, este important să comunice clar pieţei, atât pe plan intern, cât şi extern, care sunt regulile şi să ofere garanţii că acestea vor rămâne în vigoare în viitorul previzibil.

Astfel, investitorii pot considera că ţara este un loc sigur în care să investească, să se dezvolte şi să înfiinţeze companii. Dacă mă aştept în permanenţă ca regulile să se schimbe şi ca investiţia mea să fie pusă în pericol, bineînţeles că voi investi în altă parte.

Reporter: Într-o ţară precum România, care este cea mai mare problemă pentru antreprenori? Taxele mari? Reglementările excesive? Corupţia? Sau, pur şi simplu, faptul că nu ştiu ce taxe şi reguli vor fi introduse în următoarele şase luni?

Profesor Peter G. Klein: Toate aceste lucruri sunt importante. Nu am o reţetă universală pentru stabilirea priorităţilor, pentru că răspunsul depinde de industrie.

Bineînţeles, reducerea corupţiei şi creşterea stabilităţii instituţionale ar fi benefice. Problema este că aceste lucruri sunt greu de realizat. Ele au şi o dimensiune culturală şi sunt adânc înrădăcinate în însăşi structura instituţiilor.

Există numeroase studii academice despre creşterea economică ce analizează corupţia. Aceste studii explică de ce corupţia, instabilitatea şi instituţiile slabe — de exemplu, un sistem juridic care nu funcţionează bine şi nu protejează contractele — afectează negativ creşterea economică.

Se vorbeşte foarte mult despre aceste probleme, dar fără să discutăm suficient despre cât de greu este să le rezolvăm. Dacă, în ceea ce priveşte taxele, este uşor să le creşti sau să le reduci, în cazul corupţiei lucrurile nu sunt la fel de simple. Dacă ai instituţii corupte, cum le poţi reforma? Este dificil să faci acest lucru peste noapte. Nu poţi pur şi simplu să adopţi o lege care să elimine toată corupţia. Este nevoie de timp şi de o schimbare a mentalităţilor.

Prin urmare, aceste aspecte sunt foarte importante, dar nu sunt neapărat uşor de îmbunătăţit.

Ce este mai uşor de realizat, însă, este asigurarea stabilităţii legislaţiei fiscale. Este preferabil să avem reguli previzibile decât reguli care se modifică permanent. Desigur, acest principiu nu este unul absolut. Dacă taxele sunt foarte mari, iar reglementările fac aproape imposibilă înfiinţarea sau dezvoltarea unei companii, situaţia este gravă chiar şi atunci când ştim că aceste reguli vor rămâne neschimbate în următorii 50 de ani. Stabilitatea nu face ca regulile proaste să devină bune.

Aşadar, avem nevoie de reguli stabile, dar nu doar stabile, ci şi bune. Dacă regulile sunt foarte proaste, poate fi preferabil să existe perspectiva unei îmbunătăţiri, în locul certitudinii că situaţia va rămâne la fel pentru totdeauna. Ideal este să avem reguli bune, stabile şi credibile.

Reporter: În România avem foarte multe companii conectate la contracte cu statul, companii care depind în mare măsură de banul public. Avem sectoare sau domenii subvenţionate, fie prin programe naţionale, de tipul PNDL, fie prin fonduri consistente provenite de la UE.

Este posibil ca utilizarea excesivă a banilor publici să creeze un anumit tip de antreprenoriat, în care companiile să fie mai preocupate de cum obţin subvenţii decât de a produce bunuri şi servicii pe care consumatorii chiar şi le doresc?

Profesor Peter G. Klein: Ca să obţii acces la fondurile acordate de stat, trebuie să întreţii relaţii bune cu autorităţile politice.

Nu este de dorit ca investitorii, antreprenorii, fondatorii şi managerii să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului încercând să afle cum pot obţine favoruri din partea sistemului politic. Vrem să se concentreze asupra clienţilor şi asupra modului în care pot crea produse şi servicii care generează valoare şi îmbunătăţesc viaţa consumatorilor.

Un sistem în care cheia succesului antreprenorial este să ai relaţii politice influente nu generează tipul de creştere economică şi de creare a valorii pe care ni le dorim.

Dacă ne uităm la diferitele sectoare ale economiei globale, unul dintre marile motoare ale creşterii din ultimele decenii a fost sectorul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor: calculatoarele personale în anii 1970, 1980 şi 1990, apoi internetul, comunicaţiile fără fir şi telefonia mobilă, iar acum inteligenţa artificială.

În general, aceste sectoare sunt mai puţin reglementate şi beneficiază de mai puţin sprijin guvernamental decât domeniul energiei, anumite ramuri ale industriei grele sau sectoarele vizate de politicile comerciale protecţioniste. Software-ul, de exemplu, nu este protejat în acelaşi mod prin tarife vamale şi operează pe o piaţă globală.

În ţara mea, de exemplu, industriile precum cea a oţelului, agricultura şi producţia de automobile — sectoare protejate puternic prin bariere comerciale şi subvenţii — tind să fie mai puţin productive şi mai puţin eficiente decât sectoare precum IT-ul şi dezvoltarea de software, care beneficiază de mai puţină protecţie din partea statului şi sunt mult mai productive şi mai eficiente.

Prin urmare, sectoarele şi antreprenorii care ajung să depindă de sprijinul guvernamental îşi pot pierde capacitatea de a concura pe piaţa globală fără acest sprijin.

Reporter: România are un număr foarte mare de companii de stat. Acest lucru este evidenţiat şi în analizele OECD. De fiecare dată când cineva încearcă să propună listarea unor companii la bursă, cu păstrarea de către stat a pachetului majoritar de acţiuni, apare rapid contraargumentul: „Noi nu ne vindem ţara”.

Profesor Peter G. Klein: Haideţi să ne uităm la experienţa altor ţări europene care au privatizat companii de stat. Atunci când există preocupări legate de cine deţine controlul, statul a păstrat anumite drepturi speciale de vot, prin mecanisme de tipul aşa-numitei „acţiuni de aur” (golden share). Acestea îi pot permite să păstreze controlul asupra unor decizii strategice chiar şi atunci când majoritatea acţiunilor se află în proprietate privată.

Am studiat procesul de privatizare a Deutsche Telekom din Germania. Într-un asemenea caz, statul poate deţine un procent relativ mic din acţiuni, dar poate păstra anumite drepturi speciale care îi conferă un cuvânt decisiv în privinţa unor hotărâri importante, inclusiv a celor legate de securitatea naţională.

Prin urmare, este posibil să răspundem preocupărilor legate de controlul strategic fără ca statul să fie nevoit să păstreze majoritatea capitalului companiei.

Înţeleg preocuparea că anumite active importante ar putea ajunge în mâinile unor proprietari străini. Dar de ce ar trebui România să fie diferită de alte ţări europene? Aţi spus că ponderea proprietăţii publice este mai mare în România decât în multe alte ţări europene. De ce ar trebui România să fie o excepţie în ceea ce priveşte păstrarea proprietăţii de stat?

Alte ţări europene au reuşit să privatizeze companii importante. De ce nu ar putea face şi România acelaşi lucru?

Există şi o întrebare mai profundă: ce înseamnă, de fapt, ca o companie să fie „a noastră”? De exemplu, americanii se pot gândi cu mândrie la Apple şi o pot considera o companie americană importantă. Dar guvernul american nu deţine acţiuni la Apple.

Compania este deţinută de investitori privaţi, mulţi dintre ei străini. Cu toate acestea, oamenii o consideră în continuare o companie americană.

Acum aproximativ 25 de ani, mă aflam într-o poziţie din care puteam urmări îndeaproape dezbaterile politice din Statele Unite. Unul dintre cazurile analizate privea intenţia Deutsche Telekom, compania germană de telecomunicaţii, de a achiziţiona un operator american de telefonie mobilă.

În cele din urmă, compania americană a ajuns să facă parte din grupul T-Mobile din Statele Unite. Unii membri ai Congresului american au încercat să împiedice achiziţia companiei americane de către Deutsche Telekom, invocând motive de securitate naţională.

Argumentul lor era, în esenţă, că o astfel de tranzacţie ar putea fi acceptabilă dacă proprietarul ar proveni dintr-o anumită ţară, dar nu dacă ar proveni din alta. Se temeau că, în eventualitatea unui conflict internaţional, proprietarul străin ar putea influenţa funcţionarea infrastructurii de telecomunicaţii din Statele Unite.

Era un argument discutabil, dar arată cât de puternice pot fi aceste preocupări din punct de vedere psihologic şi politic. Oamenii pot simţi că proprietatea străină reprezintă o ameninţare, chiar şi atunci când există mecanisme prin care statul poate proteja interesele strategice.

Este dificil să faci tranziţia de la o societate în care oamenii sunt mândri de lucrurile care le aparţin şi pe care le controlează la una în care acceptă că investitorii străini pot deveni proprietari. Oamenii pot resimţi negativ faptul că alţii vin şi cumpără ceea ce consideră că le aparţine.

Totuşi, ne putem imagina o ţară în care oamenii continuă să fie mândri de companiile sale, chiar dacă acestea au proprietari străini. Dacia, de exemplu, face parte din grupul Renault. Cu toate acestea, mulţi români o consideră în continuare o companie importantă pentru România.

Nu ştiu ce procent dintre acţionarii Apple sunt străini, dar este posibil ca o parte importantă a acţiunilor să fie deţinută în afara Statelor Unite. Cu toate acestea, nimeni nu consideră că Apple este mai puţin americană doar pentru că are investitori străini.

Este dificil să trecem la o asemenea mentalitate. Cred însă că oamenii pot învăţa să fie mândri de cultura, istoria, patrimoniul şi limba ţării lor, fără să considere că toate companiile importante trebuie să fie deţinute exclusiv de stat sau de capitalul autohton.

O altă modalitate de a privi lucrurile este să ne întrebăm dacă nu cumva ne facem singuri un deserviciu atunci când spunem că nu vom permite investitorilor străini să intre pe piaţa noastră. Până la urmă, investitorii străini aduc capital, iar acesta poate contribui la dezvoltarea economiei.

Sunt sigur că aveţi şi voi o expresie colocvială pentru asta: „Îţi tai singur craca de sub picioare”.

Dacă spui că eşti mândru de lucrurile pe care le deţii, dar, în realitate, deţii foarte puţine, poate că ar trebui să te întrebi dacă această mândrie merită sacrificarea prosperităţii.

Reporter: Sprijinul pentru partidele suveraniste a crescut în România. Cât din acest succes are la bază, în opinia dumneavoastră, explicaţii economice — taxe mari, frustrări financiare, corupţie — şi cât se datorează mai degrabă motivaţiilor ideologice?

Profesor Peter G. Klein: Am asistat la o schimbare a sentimentului public. În multe ţări, inclusiv în Statele Unite, vedem un curent populist favorabil tarifelor vamale, intervenţiei guvernamentale şi cheltuielilor militare, dar ostil ideologiei „woke”. Multe dintre aceste tendinţe pot fi explicate prin războiul cultural şi prin ideologie.

Însă, dacă îi întrebi pe alegători ce îi nemulţumeşte, ajungi aproape întotdeauna şi la probleme economice.

După cum ştiţi, în New York a fost ales primar un politician care se autodefineşte drept socialist. Nu este socialist în sensul clasic sovietic, ci un politician progresist din aripa stângă.

Cred că motivul pentru care a avut succes electoral se datorează, în bună măsură, faptului că a vorbit despre costul prea ridicat al vieţii în New York: mâncarea este foarte scumpă, locuinţele sunt foarte scumpe, transportul costă mult, iar oamenii se confruntă cu dificultăţi financiare. El a propus inclusiv măsuri precum controlul strict al chiriilor şi transportul gratuit.

Mulţi economişti vă vor spune că plafonarea preţurilor nu este o politică bună, dar astfel de propuneri pot fi atractive pentru alegători.

Unul dintre motivele pentru care Donald Trump a avut succes în alegerile prezidenţiale a fost promisiunea că va reduce preţurile. A promis că va ieftini benzina şi produsele alimentare. În realitate, preţurile acestor produse au continuat să crească, iar inflaţia a rămas o problemă.

Din acest motiv, republicanii s-ar putea confrunta cu dificultăţi serioase la următoarele alegeri de la jumătatea mandatului prezidenţial.

În Statele Unite, oamenii par să voteze în mare măsură în funcţie de ceea ce consideră că este în interesul lor economic. Bineînţeles, unii sunt motivaţi de ideologie, dar mulţi alţii nu sunt.

Bănuiesc că şi în România oamenii care privesc cu nostalgie perioada Ceauşescu sunt motivaţi mai puţin de ideologie şi mai mult de impresia subiectivă că anumite lucruri erau mai bune atunci.

Este posibil ca această impresie să nu corespundă realităţii economice. Dar oamenii tind să privească trecutul cu nostalgie.

Gândiţi-vă la felul în care ne amintim de anii de liceu sau de facultate. Ne spunem: „Ce vremuri frumoase erau! Totul era atât de plăcut!”. Uităm însă că şi atunci aveam stres, griji şi probleme.

Memoria noastră selectează anumite experienţe şi le estompează pe altele. Cred că acelaşi lucru se întâmplă şi când oamenii îşi amintesc de condiţiile economice din trecut. Ei pot ajunge să creadă că viaţa era mai bună decât este astăzi, chiar dacă, în realitate, lucrurile nu stăteau aşa.

Aşadar, bănuiesc că nostalgia faţă de perioada comunistă reflectă, cel puţin în parte, anxietatea oamenilor faţă de situaţia economică actuală.

De aceea, îmbunătăţirea nivelului de trai poate contribui la rezolvarea multor probleme politice. La urma urmei, oamenii au nevoie de hrană şi energie. Nu au nevoie neapărat de lux, dar vor să-şi poată întreţine familia, să aibă un loc de muncă decent şi să locuiască într-un apartament încălzit.

Cred că politicile care îmbunătăţesc cu adevărat condiţiile economice şi nivelul de trai pot contribui foarte mult la bunăstarea şi satisfacţia oamenilor.

Reporter: Regimurile autoritare promit adesea, la început, ordine şi preţuri mici. De exemplu, în România, un lider asociat cu zona suveranistă şi cu o susţinere electorală importantă le-a promis alegătorilor locuinţe la preţul de 35.000 de euro. Poate fi sustenabil un astfel de „model economic”, bazat pe asemenea promisiuni?

Profesor Peter G. Klein: Acest lucru este tipic pentru regimurile autoritare şi pentru multe mişcări populiste din întreaga lume şi din diferite perioade istorice. Ele încearcă să obţină sprijin politic făcând promisiuni pe care nu le pot îndeplini. Este un fenomen întâlnit în multe ţări.

Astfel de promisiuni pot fi atractive pentru alegători şi pentru alte grupuri de susţinători. Dar, mai devreme sau mai târziu, oamenii trebuie să înţeleagă că nu există suficiente locuinţe pentru ca toată lumea să primească apartamentul dorit la un preţ de 35.000 de euro.

Cine va plăti construcţia? De unde vor veni materialele şi celelalte resurse necesare?

Cred că, în fiecare ţară, trebuie să analizăm cu atenţie promisiunile făcute în campaniile electorale. Un politician poate promite că va oferi un anumit beneficiu fără să explice de unde vor veni banii sau cum va fi pus în practică programul.

Dacă un candidat nu prezintă un plan concret pentru îndeplinirea promisiunilor sale, trebuie să ne întrebăm dacă acestea nu sunt doar o modalitate de a cumpăra voturi. Fenomenul nu este specific României.

Prin urmare, nu ar trebui să luăm aceste promisiuni drept politici realizabile fără să cerem explicaţii. Trebuie să întrebăm cum ar putea fi construite locuinţele respective la preţurile anunţate.

Şi aş mai pune o întrebare: de ce ar trebui ca statul să fie principalul furnizor de locuinţe? În multe alte ţări, locuinţele sunt construite şi oferite în principal de piaţa privată. De ce ar trebui România să fie diferită de ţările în care sectorul privat joacă un rol mai important?

Sigur, dacă oamenii doresc să revină la un model comunist, în care statul oferea locuinţe, au dreptul să-l susţină.

Dar cred că rolul economiştilor şi al intelectualilor este să explice că există alternative mai bune: o economie în care oamenii pot avea locuinţe mult mai bune decât apartamentele mici şi standardizate oferite de un regim autoritar.

Promisiunile populiştilor privind locuinţe mult mai ieftine decât cele de pe piaţă nu sunt fezabile şi, chiar dacă ar fi, există alternative mult mai bune.

Problema României nu este că nu are un guvern autoritar. Problema ţine de toate lucrurile despre care am discutat: corupţia, calitatea politicilor economice, oferta insuficientă de locuinţe şi funcţionarea instituţiilor. Acestea sunt printre motivele pentru care oamenii nu îşi pot permite locuinţele pe care şi le doresc.

Reporter: Ultima întrebare: ce sfat aţi da unei persoane care încearcă să construiască o afacere în România, într-un mediu în care nu există suficientă predictibilitate şi nici sprijin din partea statului?

Profesor Peter G. Klein: Antreprenoriatul este dificil pentru toată lumea, indiferent de vârstă sau de ţara în care trăieşte.

În primul rând, trebuie să identifici un produs sau un serviciu pe care oamenii vor fi dispuşi să îl cumpere. Poate fi vorba despre o nevoie insuficient satisfăcută pe piaţă sau despre o competenţă pe care o ai şi pe care o poţi folosi pentru a crea ceva valoros pentru clienţi.

În orice context, trebuie să înveţi să te adaptezi. Trebuie să fii pregătit să accepţi că lucrurile nu vor funcţiona întotdeauna aşa cum ţi-ai imaginat.

Apoi, trebuie să te gândeşti la finanţare. Poţi obţine bani de la familie şi prieteni? Poţi atrage investiţii de la persoane apropiate? Poţi obţine un credit bancar? Există un investitor dispus să te susţină? Şi ce eşti dispus să oferi în schimbul acelei investiţii? Uneori, pentru a obţine capital, trebuie să cedezi o parte din proprietatea asupra companiei sau din controlul acesteia.

Pentru mulţi oameni, o strategie bună este să înceapă cu o afacere mică şi să găsească modalităţi de a o dezvolta treptat, în loc să încerce să construiască de la început o companie foarte mare, care necesită investiţii considerabile.

În mod specific, în contextul despre care discutăm, aş recomanda să fii atent la sectoarele în care succesul depinde în mare măsură de deciziile politice. Dacă ai competenţe antreprenoriale, dar afacerea ta depinde de anticiparea deciziilor viitorului guvern, s-ar putea să fie mai bine să eviţi sectoarele cele mai vulnerabile la instabilitatea politică.

Dacă piaţa pe care activezi este foarte sensibilă la ceea ce ar putea face următorul guvern, iar aceste decizii sunt greu de anticipat, atunci adaugi un nou nivel de incertitudine peste cea care există deja în orice activitate economică.

Aşadar, ar trebui să te uiţi şi la sectoarele economiei care sunt mai rezistente la schimbările politice şi să iei în considerare dezvoltarea afacerii într-unul dintre acestea.