România, ţara criminalilor cu tupeu. Până când?

E vară, cald, subiecte puţine, lumea e la mare sau nu iese din casă. Aşa că presa caută şi scormoneşte în căutare de subiecte, şi iată că se găsesc interesante din belşug.

Mai ieri a publicat IICCMER un material despre infamul Alexandru Vişinescu, călăul de la Râmnic, închisoare comunistă unde au fost torturaţi numeroşi români, printre care şi Ion Mihalache. Continuarea este minunată: astăzi protv transmitea un material unde fostul torţionar, acum un moşuleţ de 80 de ani, aruncă pumni către reporteri şi înjură de Dumnezeu (ateu, ce să zici), cu răsuflarea şi conştiinţa rătăcite.

Mă apucă mila, care însă mi se risipeşte repede când văd violenţa omuleţului şi îmi imaginez cam de ce ar fi fost în stare ca stăpân absolut, pus de Partid peste nişte oameni.

Nişte gânduri nu-mi dau pace. Unul legat de obrăznicia incredibilă a călăului. Nemernicul nici măcar tăcut nu este. Gestul nu este o întâmplare, şi nici măcar nu este vreo excepţie pentru criminalii patriei noastre.

Trăim în ţara unde criminalii, mari sau mici, suferă de un tupeu fantastic. Cazurile de acest gen sunt nesfârşite, iar excepţiile – practic lipsesc. Ion Iliescu nu este vinovat de Mineriade, Ponta nu este vinovat de plagiat, Năstase nu este vinovat de zecile de contracte oneroase semnate, de privatizările incredibile şi este declarat "simbol moral". Fenechiu este şi el ca lacrima, Varanul roagă să îi fie cruţaţi copii cărora le-a dat frâiele Antenelor. Nicolae Ceauşes cu ce să mai zic, era un "simplu cetăţean".

De unde toată obrăznicia? Ca şi în cazul lui Vişinescu, în această ţară Răul, sub orice formă, nu numai că nu este pedepsit, ci este cultivat, ocrotit, prin Lege, scrisă, sau cea a tăcerii Mafiei care practic stăpâneşte.

Ce poate deveni o ţară care nu-şi pedepseşte criminalii, dacă nu o mare cloacă de delicvenţi, sau o grădină zoologică, sau ambele? Dar în cazul ăsta nu vor fi îngropaţi de vii în mizerie cei care totuşi ar vrea o viaţă cinstită? Nu este aceasta exact problema societăţii româneşti, unde cei care vor bine sunt complet lipsiţi de mijloace de a-l pune în aplicare?

Atunci ce ar trebui să facă nişte oameni care înţeleg totuşi că Justiţia trebuie onorată, în cazul în care “organele” plătite din banul public aleg să meargă pe şest? Justiţie servită de cetăţeni? Sau apatie totală în faţa răului?

Evident, românii au ales ultima variantă, care este însă, şi ea, tragică. Unii au decis să plece afară, alţii să uite, alţii să bombăne. Dar asta nu serveşte Dreptatea, ci oferă doar pansamente de moment, pentru cazuri singulare, fiind şi o soluţie grozavă pentru criminalii care prosperă – crimele comise şi niciodată îndreptate se întind, iar cei care le-ar vrea corectate (se) pleacă.

Oameni ca Vişinescu trăiesc din pensia Statului român, care se arată încă o dată un continuator al celui Comunist. Până când? Până când poate. Până când îl lăsăm noi, sau dacă noi îl lăsăm, până l-o lua cu făraşul Binele Adevărul şi Frumosul.

Al doilea lucru de notat ar fi anonimatul în care se complace Vişinescu. Între doi pumni aruncaţi îî roagă pe reporteri lăcrimos să nu vină la el la bloc, sperând să îi ducă de acolo. Mentalitate tipică de călău, care după ce îşi termină treaba, doreşte pensie liniştită de la stat, îşi vede de nepoţi şi uită de oasele pe care le-a rupt altora, de parcă a fost film.

Cineva îmi spunea că foarte multe arestări comuniste erau făcute noaptea, sau în orice caz pe şest. Surprinzător, la prima vedere, pentru un Partid care conducea absolut la un moment dat şi îşi putea permite orice.

Pe de altă parte criminalii aceştia sunt perfect conştienţi că fac crime. Ştiu precis că faptele lor nu suportă lumina zilei, şi se tem, de “ceva”, de aer, de reacţia corectă a celor din jur. Sau poate de fapt se tem de Bine, Adevăr şi Frumos, de care ştiu şi pe care-l calcă în picioare conştient. Ca mai apoi să-l folosească - în numele aceluiaşi Bine, să ceară clemenţă.

Să aplici o viaţă torturi românilor este o alegere, nu un accident de moment. Atunci despre ce clemenţă se poate vorbi? Clemenţa în cazul crimelor comunismului este precum iertarea pe care ţesutul corpului uman ar acorda-o cancerului care face zob organele: sinucidere curată.

Mai simptomatic este că oameni ca Vişinescu trăiesc din pensia Statului român, care se arată încă o dată un continuator al celui Comunist. Până când? Până când poate. Până când îl lăsăm noi, sau dacă noi îl lăsăm, până l-o lua cu făraşul Binele Adevărul şi Frumosul.

Mulţi dau să creadă că subiectul nu este important. Unui profesor (cred că Harvard) i se reproşa odată că educaţia bună costă. Răspunsul său, memorabil: "Vi se pare că educaţia costă? Să vedeţi cât costă ignoranţa!"