Regionalizarea, o problemă spinoasă în Serbia

Regionalizarea Serbiei este o problemă spinoasă, care tinde să ridice aspecte legate de stabilitate politică, unitate statală şi integritate teritorială. Procesul nu este doar o provocare politică şi economică ci şi una psihologică. Politicile regionale sunt însă un punct crucial în procesul de aderare a Serbiei la UE şi un canal important pentru alocarea de fonduri de preaderare, se arată într-o analiză publicată luni de portalul Osservatorio Balcani e Caucaso.

'În următorii şapte ani vom investi peste 300 de miliarde de euro pentru a ajuta cele mai sărace regiuni ale Europei. Serbia ar trebui să fie pregătită să profite de această oportunitate', a declarat şeful delegaţiei UE la Belgrad, Vincent Degert, cu prilejul conferinţei de la Belgrad, din luna februarie, pe tema ''Noile politici regionale şi experienţe europene'', unde s-a discutat pe larg procesul regionalizării Serbiei.

Serbia se caracterizează printr-o descentralizare asimetrică, în prezent formată din aşa-numita Serbia centrală, unde municipiile şi oraşele constituie singurul nivel de guvernare subnaţională şi Provincia autonomă Vojvodina. La aceasta trebuie să se adauge situaţia extrem de complexă din Kosovo.

În perioada în care Serbia se pregătea de aplicarea pentru candidatura la UE, Bruxellesul a invitat-o să introducă aşa-numitele 'regiuni statistice'', care nu sunt entităţi politice, ci instrumente tehnice folosite de statele membre în UE pentru a informa Uniunea cu privire la evoluţiile economico-sociale la nivel sub-naţional.

Denumirea tehnică dată acestor regiuni este NUTS (Nomenclature of Units for Territorial Statistics - Nomenclatorul unităţilor pentru statistica teritorială). Crearea unor astfel de regiuni statistice în Serbia a condus la stabilirea unui cadru administrativ deseori perceput de societatea civilă şi partidele politice ca o etapă spre înfiinţarea de regiuni politice.

Discuţiile privind regionalizarea şi politicile regionale au fost caracterizate printr-un nivel ridicat de politizare şi s-au focalizat puţin pe tema dezvoltării locale, în pofida faptului că datele privind sărăcia şi excluderea socială în Serbia arată existenţa unor disparităţi teritoriale semnificative.

Expansiunea puternică a sectorului bunurilor necomerciabile - până la două treimi din investiţiile străine directe au fost destinate serviciilor - şi procesul continuu de dezindustrializare au favorizat un declin al nivelului de trai în zonele rurale. Sărăcia rurală în Serbia, în 2010, a reprezentat 13,6%, comparativ cu sărăcia urbană de 5,7%. PIB-ul pe cap de locuitor la Belgrad este cu 80% mai mare decât media PIB-ului pe cap de locuitor din Serbia. Astfel, procesul de migrare din zonele rurale spre cele urbane, în special la Belgrad, a crescut în perioada de tranziţie. În acest context, accesul cetăţenilor la serviciile publice variază mult în ţară.

Primul răspuns la o astfel de nesustenabilitate socio-economică a venit 'de jos', sub auspiciile unor donatori internaţionali, printre care UE, PNUD şi Banca Mondială. Administraţii locale şi sectorul privat (companii şi ONG-uri) au creat - finanţate de agenţii internaţionale - Agenţiile de Dezvoltare Regională. A fost primul pas important spre regionalizarea ţării şi a anticipat crearea de instituţii centrale destinate dezvoltării regionale. În prezent, în Serbia există 11 Agenţii de Dezvoltare Regională.

Primii paşi la nivel central s-au făcut însă de abia în 2007, când Ministerul Economiei a devenit Ministerul Economiei şi Dezvoltării Regionale, preluând politicile ocupării forţei de muncă, până atunci de competenţa Ministerului Muncii şi Politicilor Sociale.

Legea privind Dezvoltarea Regionala, adoptată în 2009, a introdus regiunile statistice şi a stabilit un cadru instituţional pentru dezvoltarea regională. Prima versiune a Legii a stabilit şapte regiuni statistice, cu dimensiuni care nu îndeplinesc criteriile UE şi şapte Agenţii de Dezvoltare Regională, create de la zero, omiţând recunoaşterea celor deja existente. Au fost contestate, de asemenea, graniţele regionale: de exemplu, zona Sandzak din estul Serbiei, a fost împărţită în două regiuni statistice distincte, fapt care a suscitat critici din partea comunităţii bosniace din zonă, unde autonomia politică şi teritorială a fost un subiect extrem de dezbătut în ultimii ani. Aceasta sensibilitate crescândă arată că procesul de stabilire a regiunilor statistice nu poate face abstracţie de factorii de identitate şi de dimensiunea politică a regionalismului.

Conceptul de regionalizare statistică a deschis calea pentru o dezbatere politică privind posibilitatea de a stabili un nivel mediu de guvernare - crearea partidului ''Regiunile Unite din Serbia'' este doar un exemplu al acestui proces. Legea a fost modificată în 2010, reducând la cinci numărul regiunilor statistice: Vojvodina, Oraşul Belgrad, Regiunea de Vest, Regiunea de Est şi Kosovo.

Politicile de regionalizare au fost complicate însă de frecventele conflicte de interese apărute în interiorul coaliţiilor de guvernare care au alternat în ultimii zece ani. Totodată, neîncrederea în instituţiile existente a generat un oarecare scepticism în rândul cetăţenilor privind capacitatea guvernelor locale de a promova schimbări pozitive pentru ei.