Răpită la vârsta de 4 ani, o femeie a crescut în junglă alături de maimuţe
O femeie născută într-o zonă rurală din Columbia povesteşte că în copilărie, după ce a fost răpită de acasă, a petrecut ani de zile singură în junglă cu maimuţele capucin, fiind nevoită să le înveţe obiceiurile pentru a supravieţui. Decenii mai târziu, cu ajutorul fiicei sale, ea asamblează piesele de puzzle ale memoriei sale fragmentate şi le expune într-o serie de cărţi.
În prezent, Marina Chapman locuieşte în West Yorkshire, Anglia, împreună cu soţul ei, John Chapman, om de ştiinţă pensionar. Cuplul are două fiice, Vanessa şi Joanna.
Chapman consideră că "ar trebui să aibă 73 de ani" în prezent, dar nu ştie cu siguranţă în ce an s-a născut. Cu toate acestea, ea a păstrat cea mai veche amintire a sa, aceea că a fost furată din casa ei la vârsta de 4 ani.
"Nu am făcut nimic altceva decât să plâng"
"Cineva a venit din spate şi mi-a acoperit faţa cu o cârpă. Era un miros atât de urât şi puternic", a declarat Chapman pentru The Epoch Times. "Am auzit nişte copii plângând şi am simţit că cineva era în spatele meu. Dar eu am fost foarte tăcută".
Chapman îşi aminteşte de o călătorie "lungă şi rapidă", după care răpitorii ei au abandonat-o în junglă. Era noapte, era singură şi confuză, dar s-a agăţat de speranţa că aceiaşi oameni care au lăsat-o acolo se vor întoarce, însă nu au revenit.
"Cred că am adormit un pic", a spus ea. "Poate că m-am trezit când am vazut puţină lumină şi soare. M-am trezit şi era foarte multă gălăgie. Nu ştiu dacă o strigam pe mama, dar strigam să vină cineva după mine, pentru că habar nu aveam unde mă aflu."
Chapman spune că apoi s-a aşezat şi a plâns. Dintr-o dată, a văzut o maimuţă curioasă. Creatura s-a apropiat, dar nu a atins-o şi în cele din urmă a plecat.
"S-au plictisit de mine. Au plecat pentru că nu făceam altceva decât să plâng".
Îşi aminteşte că a găsit un iaz cu "apă curată şi frumoasă" din care a băut folosind frunze pentru a sorbi apa. Nu a avut ce mânca "ceva timp", până când a observat că maimuţele aveau o strategie: se strecurau în casele oamenilor din junglă când aceştia dormeau şi furau fructe.
"Într-o zi, mi-am dat seama că una dintre maimuţe căra prea mult", a spus ea. "A scăpat o banană pe podea, iar eu am prins-o. A trebuit să mănânc foarte repede, pentru că maimuţa a venit la mine să mi-o ia."
Supravieţuirea în junglă
Pe măsură ce zilele s-au transformat în săptămâni, apoi în luni, Chapman susţine că a început să înţeleagă limbajul unic al maimuţelor. Un ţipăt puternic le avertiza de pericol, în timp ce unele fluierături semnalizau lupte între maimuţe. Un sunet de tic-tac "Tttttttt" însoţea toaletarea.
Maimuţele o verificau, a spus Chapman, dar a durat mult timp până să o atingă. Primul a fost un capucin adolescent.
"Cred că venea din vârful copacului sau ceva de genul acesta", a spus ea. "S-a aşezat pe umerii mei şi a fost un moment reconfortant. A început să-mi verifice urechile şi nasul, căutând pur şi simplu ceva. Treptat, puii s-au apropiat de mine.
"Am încercat să mă caţăr în copaci. Am căzut. Am încercat de multe ori. ... Pur şi simplu nu am vrut să stau acolo jos, pentru că eram singură. Ele obişnuiau să se urce în copaci, aşa că am încercat să mă alătur lor. Mi-a luat ceva timp".
Cu cât petrecea mai mult timp în junglă, cu atât părea să conteze mai puţin acest lucru. A învăţat să escaladeze copacii şi să găsească hrană; supravieţuirea era primordială. Îşi aminteşte că a durat "mult timp" până când şi-a zărit propria imagine schimonosită într-o bucată de oglindă spartă găsită pe jos în junglă.
"Mi-am văzut faţa şi am fost şocată, pentru că am crezut că arăt ca o maimuţă", a spus ea. "Hainele mele au dispărut, pentru că maimuţele au tras de material puţin câte puţin. ... era umed şi cald tot timpul, zi şi noapte. Pur şi simplu nu aveam haine şi nu-mi păsa, pentru că nu-mi era niciodată frig."
Întâlnirea cu bunicul - maimuţă
Chapman îşi aminteşte că a format o legătură specială cu un membru al grupului de maimuţe, un patriarh de sex masculin mai în vârstă pe care l-a poreclit "Bunicul". "Trebuia să îl respecţi", a spus ea. "Dacă ridica sprâncenele, aveam probleme".
Învăţase să copieze comportamentul maimuţelor în ceea ce priveşte căutarea hranei, dar într-o zi, îşi aminteşte ea, foamea a pus stăpânire pe ea şi s-a înfruptat dintr-un fruct otrăvitor. Ea crede că bunicul a târât-o până la un bazin cu apă noroioasă din apropiere şi a forţat-o să se cureţe trăgând-o în apă.
"Îmi amintesc doar durerea. Mă gândeam: 'O să mor'. Am băut atât de multă apă… Cred că am şi vomitat", a spus ea, amintindu-şi de prezenţa bunicului: "Nu a făcut nimic; a stat acolo, şi-a văzut de treabă şi s-a întors apoi la locul lui. Din privirea lui mi-am dat seama că pot avea încredere în el".
Plecarea din junglă
Chapman presupune că a rămas în junglă cu maimuţele timp de şase sau şapte ani. În acest timp, ea zărea uneori vânători înarmaţi printre copaci şi se ascundea, auzind "ţipetele oribile" care veneau din sacii în care aceştia băgau animalele furate, temându-se că aceştia îi vor face acelaşi lucru şi ei.
Într-o zi, a zărit alături de vânători o tânără care părea a fi "o persoană drăguţă" şi a decis să se arate.
Chapman a spus: "M-am apropiat treptat de ea şi am încercat să o ţin de mână. Ea m-a dus la un domn, iar acesta m-a înfăşurat şi m-a pus în camion cu animalele, dar a făcut-o într-un mod brutal. M-am simţit în nesiguranţă. Doream să mă întorc la maimuţe".
În interiorul camionului, Chapman susţine că a încercat să se împrietenească cu o maimuţă tânără aflată într-o cutie, care ţipa de frică. Ea îşi aminteşte de o călătorie de ore întregi, timp în care nu a băut apă, până când luminile intermitente şi traficul intens au indicat că au ajuns într-un oraş. Îşi aminteşte că a fost scoasă cu forţa din dubă şi dusă în casa unei "femei uriaşe", care a apucat-o de braţ şi i-a dat bani vânătorului.
Într-un interviu acordat în anul 2013 publicaţiei The Guardian, Chapman a explicat că a fost vândută unui bordel, unde a fost bătută, dar a reuşit să fugă înainte să fie vândută pentru prima dată unui client de pariuri. A ajuns să locuiască pe străzi, unde copiii din cartier o ironizau pentru că nu putea să vorbească corect.
Fiind flămândă şi fără adăpost, şi-a găsit alinarea în compania bandelor de stradă "pentru că erau ca nişte maimuţe". A furat mâncare pentru a se hrăni, şi în cele din urmă a fost prinsă de poliţie în timp ce dormea pe o bancă din parc.
"M-au întrebat de familie, de mamă, de părinţi. Am spus că nu am avut niciunul", a povestit aceasta. "Le-am vorbit despre maimuţe. Au râs şi nu le-a venit să creadă. Noaptea m-au dus într-un pat, iar când m-am trezit dimineaţa, poliţia m-a dus să iau micul dejun la un restaurant local şi apoi mi-au dat drumul."
Chapman a început să bată la uşi pentru că văzuse deja copii care făceau mici munci în cartier, unde primeau şi mâncare; a găsit şi ea o familie din cartier care a fost de acord să o îi ajute la treburile casei în schimbul unei camere şi al unei mese. Dar s-a dovedit că aceştia erau infractori cunoscuţi, iar Chapman a devenit sclavă. S-a refugiat într-o ascunzătoare până când un vecin a intervenit, oferindu-se să o trimită pe adolescentă cu avionul să locuiască cu fiica ei în Bogota.
În Bogota alături de noua ei familie adoptivă, Chapman şi-a ales propriul nume şi a învăţat să fie civilizată.
"Nu am vrut să port haine", a spus ea. "Trebuia să mă uit la oameni pentru a-i copia, trebuia să învăţ cum să iau o furculiţă, cum să mănânc mâncare în mod corespunzător. Nu aveam nicio disciplină şi nici comportament bun. Chiar nu ştiu cum s-au descurcat părinţii mei adoptivi".
Un proiect de familie
Familia adoptivă a lui Chapman a emigrat în Anglia, unde tânăra s-a îndrăgostit şi şi-a făcut un cămin stabil. Au urmat căsătoria, doi copii şi o carieră de succes ca bucătar.
Împreună cu fiica sa cea mai mică, Vanessa Ferero, în vârstă de 28 de ani, compozitoare de muzică de film, Chapman îşi face cunoscute amintirile neobişnuite într-o serie de cărţi. Prima carte, "Fata fără nume", a devenit un bestseller New York Times în 2013.
Ferero a declarat pentru The Epoch Times: "Mulţi nu cred, şi mi se pare un lucru normal. Poate nici eu nu aş fi crezut dacă aş fi auzit pe cineva spunând că tatăl lor a fost crescut de nişte canguri".
Vorbind despre carte, Ferero a spus: "A fost mai degrabă un proiect de familie decât altceva. Mama a avut întotdeauna amintiri instantanee, dar nu au fost cu adevărat conectate până în anii în care am luat interviuri; ne-am întors în Columbia şi am făcut o mulţime de interviuri, am găsit persoanele despre care vorbea mama şi am pus totul laolaltă. La sfârşitul celor doi ani, acestea arătau ca un fel de carte... aşa că am lansat-o."
Ele "nu au vrut să dovedească nimic", a spus Ferero, ci au sperat pur şi simplu să dea un sens trecutului şi, poate, să o reconecteze pe Chapman cu familia ei biologică.
Pe măsură ce povestea continuă să se desfăşoare, s-a creionat a doua carte, " În afara sălbăticiei", care se apropie de realizare. Chapman încă ar dori să se reîntâlnească cu maimuţele cu care a crescut, dacă acestea mai sunt în viaţă, şi se întreabă ce ar putea rezulta dintr-o astel de întâlnire.
"Chiar mă gândesc la ele", a spus Chapman. "Mă gândesc că dacă le văd, ele mă vor recunoaşte".
