Propuneri pentru soluţionarea unor conflicte vechi şi noi în 2014

Există numeroase conflicte vechi şi noi care au nevoie de o soluţionare paşnică şi de reconciliere, cu modalităţi realiste de ieşire din impas. Mai multe dintre acestea, a căror soluţionare ar putea interveni, de ce nu, chiar în acest an, s-au aflat în centrul unei analize publicate de site-ul Inter Press Service într-un material de sinteză.

De exemplu, conflictul din Sudanul de Sud dintre etniile Nuer şi Dinka. Este cunoscută povestea graniţelor trasate de puterile coloniale, confirmate la Berlin în 1884. Dacă schimbi o graniţă prin împărţirea unei ţări - prin referendum sau nu - la ce altceva te poţi aştepta decât la acelaşi rezultat ca după deschiderea Cutiei Pandorei?

Există totuşi o soluţie: să nu mai trasezi graniţe, făcându-le irelevante. Fostul Sudan ar fi putut deveni o federaţie cu o largă autonomie, împărţit în comunităţi confederate, inclusiv transfrontaliere. Există lecţii ce ar putea fi învăţate de la modele ca Elveţia, UE şi ASEAN.

După care urmează complexul Maghreb-Mali: drumul spre pace trece printr-o largă autonomie tuaregă şi o confederaţie de teritorii autonome, pe lângă sistemul de stat. Veniturile de pe urma resurselor naturale - petrol, uraniu, aur, metale - ar trebui să ajungă la proprietari, nu la foştii colonişti. Sarcina Naţiunilor Unite este de a se asigura că Vestul se va conforma drepturilor umane socio-economice, potrivit Inter Press Service.

Să ne amintim de ceea ce este considerată a fi cea din urmă colonie: Sahrawi, un motiv de stânjeneală pentru Spania, care nu a definitivat procesul de decolonizare. Formula oferită de Articolul 73 al Cartei Naţiunilor Unite nu este perfectă, dar un tratament diferenţiat nu este acceptabil. Sau Ceuta şi Melilla, enclave 'spaniole' din Maroc, sau Gibraltarul, o enclavă 'engleză' în Spania. Un model demn de urmat Hong Kong-ul.

Geografia şi istoria contează; suveranitate pentru una şi sistem pentru cealaltă. Nu este o formulă rea nici pentru Insulele Falkland/Malvine sau Irlanda de Nord, cu o Republică a Irlandei renăscută într-o confederaţie a Insulelor Britanice.

Ne întoarcem la Berlin în anul 1884, instituţionalizând revoltătorul sociocid, cu genocid şi ecocid, comis asupra africanilor de-a lungul timpului în perioada sclaviei. Dar să nu uităm de Congresul de la Berlin care, cu şase ani în urmă, în 1878, a făcut acelaşi lucru în Balcani, prin infamul articol 25 ce îi conferea Monarhiei Duble, Austro-Ungare, dreptul de a ocupa şi a administra Bosnia şi Herţegovina temporar.

La 6 octombrie 1908 au făcut fix aceasta, profitând de faptul că Turcia şi Rusia erau slăbite. La ce te poţi aştepta când anexezi teritoriul altcuiva? La o mişcare de rezistenţă, evident, şi, în cele din urmă, la 28 iunie 1914, o zi sacră pentru sârbi, care fuseseră învinşi de turci cu 525 de ani în urmă: două focuri de armă au răsunat la Sarajevo. Un secol mai târziu, 'istoricii' (cine le plăteşte salariile, statele?) consideră acele focuri de armă drept cauza Primului Război Mondial şi nu se gândesc la ce a cauzat împuşcăturile; este ca şi cum ai vorbi despre terorişti fără să te intereseze ce a provocat terorismul.

Preşedintele american Woodrow Wilson s-a folosit de principiul autodeterminării pentru a pune capăt imperiilor Habsburgic, German şi Otoman; n-a fost însă cazul şi pentru imperiile învingătorilor. După care delegaţia americană de la Versailles a respins solicitările germanilor împotriva Cehoslovaciei; acceptate ulterior de Anglia, nu pentru a-l 'mulţumi' pe Adolf Hitler, ci pentru a rectifica o greşeală.

Astfel, Inter Press Service recomandă începerea lui 2014 cu pregătirea unor conferinţe care să marcheze 150 de ani de la evenimente importante, în 2028 şi 2034, cu scuze pentru momentul 1914, remediind anumite nedreptăţi, lăsându-i pe africani să fie africani şi pe balcanici să fie balcanici de diverse tipuri, fără a mai blama victimele că sunt de nestăpânit, recalcitrante, teroriste şi aşa mai departe.

În 1905, SUA şi Marea Britanie, prin înţelegerea Taft-Katsura, au căzut de acord asupra unei dominaţii americane în Filipine şi a unei conduceri japoneze în Coreea, în interesul 'păcii în Asia de Est' - pacea lor însemna domnie. La mai mult de un secol distanţă a urmat acordul Obama-Abe privind politica agresivă a Japoniei. Soluţia pentru criza din Peninsula Coreea o reprezintă un tratat de pace şi normalizarea relaţiilor cu Coreea de Nord, o zonă coreeană denuclearizată şi eforturi în vederea unei posibile coabitări a celor două entităţi statale. Dacă SUA nu vor fi de acord, se poate apela oricând la ONU.

Însă acesta nu este un caz singular: în 1917, patria evreiască a lordului Balfour a urmat trădării Sykes-Picot cu patru colonii dezastruoase. Cu o mare diferenţă însă: evreii mai fuseseră înainte acolo. Drumul spre pace trebuie să treacă printr-un Israel pre-1967, cu caracteristici evreieşti, cu o Palestină recunoscută, o Comunitate a Israelului în Orientul Mijlociu alături de ţările vecine, o Organizaţie pentru Cooperare şi Securitate în Asia de Vest, cu Siria, Irak (fără baze americane), kurzii (cu o autonomie în cele patru ţări unde comunităţile solicită acest lucru), Iran (fără extremismul lui Benjamin Netanyahu), un Israel moderat şi inspecţii ale Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică (AIEA).

Afganistan? O retragere completă a NATO, o dispariţie a bazelor străine, un guvern de coaliţie, o constituţie în stil elveţian cu o largă autonomie pentru sate şi naţiuni şi o egalitate de gen. Dar lăsaţi-i pe afgani să fie afgani. În ceea ce priveşte spionajul american asupra lumii, soluţia nu este graţierea lui Edward Snowden, ci renunţarea la NSA şi pedepsirea tuturor, inclusiv a aliaţilor, a celor care au încălcat drepturile omului.