Presa noastra cea de toate zilele: O „analiza spectrala“ a presei romanesti de dupa 1989 (II)

3. Situatia

Epoca, in sens strict, a presei contemporane pare sa se fi instalat in jurul anului 2004 si este destul de limpede legata de schimbarea raporturilor de putere, fapt vizibil, in sondaje, chiar inaintea alegerilor din acel an, ba chiar pare legata si de accesul in functia suprema in Stat a unui personaj pe cit de pitoresc, pe atit de controversat. In legatura cu aceste evenimente, s-au produs, pe de o parte, o polarizare politica, pe care nu o mai cunoscuseram din primul lustru al anilor nouazeci, pe de alta, o polarizare, cumva simetrica, a presei. Aproape nu mai gasesti ziar, televiziune, jurnalist care sa nu incline, cit mai furibund posibil, inspre o tabara sau cealalta. Deci, prima trasatura a presei contemporane este aceasta polarizare, insotita de o la fel de intensa radicalizare. Sigur ca trasaturile actualului presedinte – ambitia de a fi „jucator“, usurinta cu care incalca Constitutia, temperamentul tumultuos etc. – obliga cumva la asemenea pozitionari si reactii pasionale, dar cred ca presa s-a lasat usor dusa de nas, manipulata. Emisiunile de stiri s-au transformat in mici spectacole „pro“ sau „contra“, moderatorii par procurori pentru unii invitati si avocati pentu ceilalti, in functie de tabara pentru care au optat. Editorialele de analiza se transforma tot mai mult in pamflete, adesea savuroase, dar care nu fac altceva decit sa mareasca isteria publica. Presa fuge aproape exclusiv dupa senzational, daca nu il gaseste, il produce, iar apetitul dupa „informatiile“ sosite „pe surse“, pentru stenograme si imagini „scapate“ de la organele de cercetare penala pare nesfirsit. Mai grav este ca jurnalistii si organismele media nu se intreaba aproape niciodata ce interes au „sursele“ sa le furnizeze asemenea „informatii“, in afara manipularii presei si a intoxicarii opiniei publice7. Sa fie limpede – nu exista informatii „scapate“, ele sint mereu „eliberate“ intentionat!

Prin urmare, la nivelul discursului jurnalistic sint vizibile urmatoarele aspecte ce tin de un fel de patologie a comunicarii: tabloidizarea, telenovelizarea-manelizarea, isterizarea. Vreau sa fiu bine inteles – stiu ca primele tabloide romanesti au aparut inca din deceniul anterior, dar nu dominau piata cu atita autoritate ca acum. Ba chiar as putea spune ca primul „tabloid“, Evenimentul Zilei, in era Cristoiu, a fost un pionier al domeniului. Deci, un pionier cu anumite timiditati – de pilda, in foarte expusa acum zona sexuala! –, care il situeaza mai degraba in familia presei bulevardiere interbelice de la noi, dar si de aiurea. Stiu, de asemenea, ca exista tabloide peste tot in lume, din Germania si Anglia pina in Polonia, dar acolo exista o distinctie clara intre presa tabloida si cea quality, marcata, adesea, pina si comercial – de pilda, in Suedia si Polonia, presa quality se vinde la chioscurile de ziare, iar cea tabloida, la supermarketurile alimentare. Teancurile stau in apropierea caselor de marcat si oamenii isi pun in cosurile de cumparaturi, linga brinza si peste, tabloidul preferat sau pe toate cele expuse! Nu despre asta este vorba, ci despre tabloidizarea cvasigenerala, despre diminuarea incredibila a ponderii presei quality in favoarea celei tabloide. Iar fenomenul nu e limitat la presa on paper, ci la toate formele de suport pe care se poate ea manifesta – deci, de la ziarele propriu-zise la presa audio-video si chiar la cea exclusiv on-line. Iar as vrea sa fiu inteles, stiu ca fenomenul e prezent in intreaga lume, dar nicaieri – si cunosc bine presa din citeva tari, ca de undeva trebuie sa ma informez si eu! – nu am diagnosticat acest fenomen in curs de generalizare. Nu sint nici pudibond – stiu ca nu toata lumea doreste analize economice, culturale sau politice si ca pe foarte multi nu-i intereseaza adevarul stirilor, ci spectacolul scos din ele. Nu ma deranjeaza, prin urmare, ca exista Stirile de la ora 17 sau fata de la pagina 5, dar as fi foarte bucuros daca Stirile de la ora 19 – sau de la ora 20, dupa caz! – n-ar fi exact la fel redactate precum stirile de la ora 17! In sfirsit, e cumva ciudat sa afli ca exista televiziuni de stiri in Romania, cand stirile sint micile spectacole in care, mai ales, se urla contra unora si in favoarea altora, iar „dezbaterile“ par mai degraba niste meciuri de catch!

Cred ca nu e cazul sa insist foarte mult asupra telenovelizarii/manelizarii, ca sint fenomene nu doar vizibile cu ochiul liber, dar care pur si simplu iti sar in ochi. Toata zona de divertisment se desfasoara sub acest semn, nu doar telenovelele sau concertele de manele propriu-zise. Singurul cistig, oarecum si economic, mi se pare acela ca, in ultimii ani, am inceput sa ne facem si singuri telenovele, poate le mai si exportam, oricum nu mai traim numai din „importuri“ din America cea foarte latina la suflet. Acest fenomen s-a substituit, in ultimul deceniu, celui foarte frecvent in anii ’90, pe care il numeam intr-un studiu de atunci efect anesteziant: abundenta de emisiuni pastelate de la televiziunea publica – aceasta fiind si singura! –, toate axate pe „la vie en rose“ sau, oricum, cu un final fericit, ca era slujba, nastere, botez sau nunta, nu conta, moarte, mizerie si somaj sa nu fie!

Cit priveste isterizarea, prezenta mai peste tot, de la stirile urlate la emisiunile cu vipuri & „vipite“, a atins niste cote de parca am trai intr-o tara supusa necontenit asediului. Si, de fapt, aruncand un ochi pe emisiunile realizate de Dan Negru, Capatos, stimata doamna Tatu si alti Maruta, inconjurati de la fel de istericele si foarte decoltatele lor asistente, iti dai seama ca asa e, traiesti intr-o tara asediata, invadata de prost-gust. Vazind asemenea „spectacole“, incepe sa ti se faca cumva dor de cele realizate, pina nu de mult, de Andreea Marin sau de Mihaela Radulescu, emisiuni care, prin comparatie, par acum nu doar decente, ci aproape niste culmi ale bunului-simt.

Daca ii iei putin la intrebari pe acesti ipochimeni, iti vor spune ca „asta vrea publicul“. E un alibi jenant, penibil. Publicul vrea ceea ce ii dai, ceea ce esti, de fapt, in stare sa-i dai. Or, in opinia mea, atat sant in stare sa ofere producatorii si realizatorii nostri – asta se vede si in faptul ca emisiunile cu formatele cumparate dupa cele din strainatate ies infinit mai proaste aici decit in tarile lor de bastina!9 La inceputul postrevolutiei, circula o vorba: avem mai multe ziare decit jurnalisti. Din pacate, acum e cu mult mai adevarata decit atunci!

4. Marile probleme

Dincolo de aspectele de mai sus, ce tin de continutul si de stilul presei noastre de azi, deci de calitatea ba execrabila, ba la limita a acesteia, foarte rar si aproape inexplicabil, chiar ridicata!, exista citeva mari probleme legate de finantarea domeniului, de transparenta acesteia, de concentrarea patronatului mass-media, cu un cuvint drag iubitului nostru presedinte, de mogulizare. Sigur ca mogulizarea nu este un fenomen recent si nici inventat de noi. Doar ca, in tarile normale, aceste lucruri au fost reglate pe cale legislativa si prin autoreglementare. Prin urmare, fenomenul n-a fost inventat de noi si nici descoperit de dl presedinte! Ba mai mult, domnia sa ne-a condus intr-o fundatura, de vreme ce distinge intre „moguli rai“, cei care isi indreapta armele impotriva dumisale, si „moguli buni“, care trag impotriva adversarilor sai. Doar ca aceasta distinctie are si marele dezavantaj ca opereaza cu o granita foarte fluctuanta – unii „moguli buni“, exemplul cel mai nou este Dan Diaconescu in direct, si-au luat transferul in tabara adversa. Exista, deci, un singur fel de moguli, iar fenomenul mogulizarii este unul periculos in masura in care domeniul afacerii de presa, al celorlalte afaceri ale patronatului si domeniului politic sant atat de amestecate incit nu mai pot fi separate intre ele. Presa devine un instrument de presiune asupra politicului – indiferent daca patronatul e inregimentat politic sau nu –, pentru a obtine avantaje pentru intreaga plaja de afaceri. Singurul aspect pozitiv, in momentul de fata, este acela ca interesele mogulilor sant inca suficient de diferite, uneori divergente, incat nu s-a facut pasul catre o „sindicalizare“ completa, mentinindu-se astfel un pluralism, chiar daca, la fel ca si cel politic, cu destule sincope. Mi se pare evident ca mogulizarea a cunoscut un proces de intensificare odata cu criza economica si cresterea „foamei“ de bani. Trist este ca, pe masura reducerii resurselor financiare legale ale presei, odata cu disparitia unor organisme de presa, cu reducerea efectivelor si a veniturilor jurnalistilor, zona de presiune asupra lor, din partea patronatelor, a ofertantilor de publicitate etc., a crescut pina la un nivel pe care nu l-a cunoscut pina acum presa din tara. Si, astfel, o presa care a sprijinit efectiv procesul de democratizare, macar pina in preajma anilor 2000, care a ajuns la un anume nivel de profesionalizare si obiectivitate pana prin anul 2004, a devenit acum un fel de „ciuca batailor“, fiind acuzata, nu mereu si nu in toate cazurile pe nedrept, ca „s-a vindut“, ca este „partinitoare“ intr-o directie sau alta, ca „manipuleaza“ – si se lasa convenabil manipulata – „fara frontiere“.

va continua...