Ponta invită Bestia

Victor Ponta
Victor Ponta (Epoch Times România)

Când îl văd pe Victor Ponta în China căutând investitori pentru reactoarele de la Cernavodă am toate motivele să mă tem pentru viitorul ţării ăsteia chiar mai mult. Nu că n-ar fi deja negru. Dar premierul se joacă cu forţe chiar mai întunecate, extrem de nocive şi pare hotărât să vândă orice, cu orice preţ.

Statul îşi reduce participaţiunea

Foarte îngrijorătoare este declaraţia lui Ponta conform căreia luna aceasta la Bucureşti apar chinezi care vor să investească în reactoarele 3 şi 4 în condiţiile în care statul român ia în calcul să îşi diminueze participaţia în proiectul de construcţie a reactoarelor de la Cernavodă, la mai puţin de 51% din acţiuni.

”Proiectul a fost destul de mult timp amânat pentru că Guvernul României nu a vrut să cedeze majoritatea acţiunilor. Atât de tare am ţinut la majoritatea acţiunilor până au plecat toţi investitorii. Din punctul meu de vedere, putem avea un proiect fără să fim acţionari majoritari, pentru că dacă le ceri oamenilor să vină şi cu banii şi cu tehnologia este cam greu să le spui că tot tu să rămâi stăpân pe 51% de acţiuni, deci suntem flexibili şi în acest sens. Ar fi important să avem un investitor pentru ca – să fim foarte realişti – în Europa sunt foarte puţini bani pentru noi investiţii, mai ales în centrale nucleare, din câte ştiu eu, mai deloc în Europa”, a declarat Ponta.

Ce omite să spună premierul român este ce guvern acceptă în cinste (sună ciudat pentru România, ştiu) să cedeze controlul asupra infrastructurii strategice a ţării pe care o conduce.

Mă gândesc totuşi că dl Ponta, este rău-sfătuit, sau poate anturajul o fi de vină – şi nu!, nu vorbesc doar de USL, care are o istorie de vânzare frauduloasă a economiei româneşti.

Premierul român este preşedinte de onoare al Casei Româno-Chineze, o asociaţie caracatiţă (sau o reţea de organizaţii) cu sucursale în toate judeţele ţării (!). Dacă organizaţia este dubioasă, scopurile sale nu – se ocupă cu promovarea schimburilor bilaterale româno-chineze. Sună frumos, dar fraza nu menţionează nimic despre lobby-ul crâncen din spatele scenei.

Căci da, Casa Româno-Chineză face multă treabă. Deşi pe perete ţine (ilegal?) stema Guvernului României, este un ONG (aşa cum a subliniat Ponta când a mulţumit pentru un premiu primit “de la o organizaţie a societăţii civile”, sic!) care a reuşit să coopteze numeroase VIP-uri româneşti pentru faţadă (Hagi, Ilie Năstase, Emil Constantinescu şi mulţi mulţi alţii). Pe lângă vedete Casa a adunat mulţi comunişti, vechi sau noi, dornici să exporte „miracolul chinez” la noi, sau să-şi câştige existenţa ca pioni ai soft-power-ului chinez, nu mi-e clar.

Eu mă gândesc totuşi că “miracolul” Chinei ţine de controlul absolut şi de existenţa lagărelor de muncă unde sclavii Partidului Unic muncesc pentru a aduce beneficii potentaţilor. La noi au încercat figura „înaintaşii” PSD-ului şi n-a funcţionat nici aşa.

Adevărat, China a devenit cea de-a doua economie mondială, şi da, premierul român nu este nici primul şi nici singurul oficial european care merge la această Mecca a finanţelor moderne cu jalba în proţap.

La numai 12 ani după admiterea în Organizaţia Internaţională a Comerţului, după ştergerea taxelor de import pentru produsele chinezeşti, Beijing-ul a devenit locul unde s-au strâns o mulţime din banii noştri.

Întregul proces de „devenire” a Chinei a fost plin de corupţie şi învăluit de negură. A început cu Henry Kissinger cotrobăind prin Asia după alianţe obscure. Nu poţi ajunge bine dacă „te faci frate cu dracul”, iar asta ar trebui să ne fie clar nouă românilor. Lor însă, nu le-a fost. Aşa că America a mai trădat odată poporul chinez, prin Nixon care bătea palma cu Mao (au făcut şi o operetă din asta, dacă vă vine să credeţi!).

A urmat admiterea Chinei în OMC, aberantă cum era, cu toate crimele ei. China nu îndeplinea toate cerinţele atunci, aşa cum nu o face nici acum. Însă cum familia Clinton şi o parte din cercurile Marii Finanţe erau deja extrem de bine conectate la China, aşa că n-a contat. Se plănuia valul de “globalizare”, cu toate consecinţele nefaste pe care l-a adus: preţuri oarecum mai mici ale produselor, îmbogăţirea obscenă a celor care făceau afaceri directe cu China, pierderi masive de locuri de muncă în economiile supuse la “outsourcing”, creşterea dependenţei clasei politice de un regim criminal, cu intenţii mafiote în cel mai bun caz, corupţia galopantă a politicii occidentale sub presiunea contractelor şi contactelor adesea oneroase şi la limita (in)decenţei.

Odată cu îmbogăţirea investitorilor occidentali, beneficiind de cel mai imens aparat de represiune de pe Planetă şi de o armată de sclavi (estimată la peste 2 milioane de oameni între zăbrele, alte 1300 de milioane la aer) care lucrează pe nimic în vastul sistem de lagăre de muncă, China a devenit centrul corupţiei.

Hrănindu-se din lăcomia şi lipsa de etică a marilor afaceri occidentale, China, Dragonul Roşu, a ajuns într-adevăr Bestia biblică, Babilonul Corupţiei, la care se închină Regii Pământului, chiar şi aşa aleşi cum sunt azi.

Hrănindu-se din lăcomia şi lipsa de etică a Marii Finanţe occidentale, China, Dragonul Roşu, a ajuns într-adevăr Bestia biblică, Babilonul corupţiei, la care se închină Regii Pământului, chiar şi aşa aleşi cum sunt azi.

A devenit prea mare şi prea bogată, o adevărată emblemă a Corupţiei de Piaţă care ne înghite, pe măsură ce economiile libere au devenit fragile, secătuite, mai întâi de morală, apoi de sens, apoi de resurse financiare şi sevă creatoare.

Nici o ţară democrată nu se poate opune comuniştilor chinezi, astăzi.

Preşedinţii şi cabinetele occidentale se schimbă odată la 4-5 ani, în timp ce organizaţia mafiotă a Partidului Comunist, care conduce China prin teroare şi corupţie, stă acolo de 70 de ani. Agenda sa e fixă: control şi putere. Asemenea tuturor regimurilor comuniste, nu are reguli, nu are etică şi nu are nici un Dumnezeu în afară de Controlul Absolut.

A învăţat să-şi îmbrace politrucii în costume Armani, cumpărate cu banii noştri şi să şcolească generaţia de mâine la Harvard. Însă nu pentru a se deprinde cu spiritul libertăţilor occidentului – ci pentru contacte şi de ochii lumii.

„Deschiderea spre Vest a Chinei” este doar un praf în ochi, iar lobby-ul chinez nu este incredibil de răspândit numai la noi.

Cel de pe lângă Parlamentul European este deja uluitor – delegaţia permanentă de „jurnalişti” trimişi de China pe lângă PE este mult mai mare decât numărul celorlalţi jurnalişti (reali) la un loc. Despre soft-power-ul exercitat de chinezi în SUA nu merită menţionat decât ca Timothy Geithner, trezorierul şef al lui Obama în prima administraţie, a promis ani la rând că va pedepsi Beijing-ul pentru încălcarea regulilor de comerţ liber. Tot ce a reuşit însă a fost să amâne orice acţiune pe durata mandatului sau.

China controlează acum de-facto aproape orice administraţie sau guvern, prin presiuni economice sau corupţie.

Investiţii strategice

De ceva ani, Beijing-ul a început investiţiile în străinătate. A început cu pradă uşoară. Africa, iniţial cu acorduri cu dictatori şi regimuri corupte – ceva arme în Darfur, ceva schimburi în Zimbabwe, Angola, zona musulmană, Iran/Siria uneori prin interpuşi – de genul Coreea de Nord. Apoi în sectorul minier, unde condiţiile de muncă pe care le-au adus din China s-au dovedit coborâte chiar faţă de standardul african.

În SUA au încercat să cumpere UNOCAL în 2005, achiziţie refuzată politic, iar în acelaşi an Canada era uimită de încercarea Chinei de a cumpăra Noranda, un gigant minier în valoare de 7 miliarde. Încercarea a fost blocată atunci de Parlament, însă în 2012, când China a luat pe sus Nexen pentru 15 miliarde cu binecuvântarea lui Obama, lucrurile au părut doar fireşti.

În Europa notabil este acordul „de retehnologizare” a portului Pireu, cu puţin înainte ca Grecia să fie lovită de criză financiară.

Tiparul “investiţiilor„ chineze în occident este simplu: în principal aseturi strategice, resurse sau energie.

Acesta este guvernul cărui dl Ponta intenţionează să îi acorde pachetul majoritar în cazul reactoarelor de la Cernavodă. De ce n-a făcut asta guvernul Boc? Dintr-o minimă decenţă aş zice eu.