Pentru Putin, Uniunea Europeană este o ameninţare mai mare decât NATO

Alegerile din iunie pentru Parlamentul European au adus un succes istoric partidelor eurosceptice de extremă dreapta. Reprezentând acum aproape un sfert din Parlament, aceste partide sunt poziţionate să exercite o influenţă puternică asupra viitoarei traiectorii politice a Uniunii Europene, inclusiv prin obiectivul de a retrage diverse aspecte ale integrării şi de a se opune extinderii în continuare a blocului, potrivit Foreign Policy.

Văzut de la Moscova, acest rezultat este cu siguranţă un motiv de sărbătoare.

Diverşi politicieni ruşi proeminenţi au salutat ascensiunea partidelor de dreapta din UE în urma alegerilor, iar fostul preşedinte Dmitri Medvedev a cerut ca liderii pro-UE să fie trimişi „la grămada de gunoi a istoriei”.

Rusia a făcut, de asemenea, eforturi considerabile pentru a sprijini partidele eurosceptice în perioada premergătoare votului, inclusiv plătind politicieni de extremă dreapta din UE pentru a repeta punctele de vedere ale Kremlinului, precum şi lansând campanii masive de dezinformare online şi atacuri cibernetice asupra unor site-uri-cheie.

În plus, având în vedere că Ungaria deţine acum preşedinţia rotativă a UE, Moscova face tot posibilul pentru a-l ajuta pe premierul ungar Viktor Orban, cel mai apropiat aliat al lui Putin în Europa, să submineze o poziţie comună a UE privind războiul Rusiei din Ucraina.

Ultimele eforturi ale Rusiei marchează o intensificare notabilă a încercărilor sale de a submina UE. Kremlinul a nutrit mult timp animozitate faţă de blocul comunitar, dar pe măsură ce confruntarea Rusiei cu Occidentul s-a intensificat, această ostilitate nu a făcut decât să crească. Pentru Moscova, noua tendinţă de extindere şi aprofundare a integrării din UE reprezintă o ameninţare unică şi din ce în ce mai urgentă la adresa încercărilor sale de a-şi impune modelul de guvernare iliberal, atât în ţară, cât şi în străinătate.

UE, nu NATO, este cea care reprezintă adevărata ameninţare existenţială pentru Kremlin. Aceasta deoarece aderarea şi integrarea Ucrainei în UE ar putea fi o lovitură fatală pentru preşedintele rus Vladimir Putin şi regimul său, transformând Ucraina în ceea ce Rusia se teme cel mai mult: o alternativă politică, economică şi socioculturală la însăşi Rusia. Deşi popularitatea lui Putin în rândul ruşilor rămâne ridicată, Kremlinul ar putea foarte bine să se teamă că cetăţenii ruşi ar putea începe să vadă beneficiile aderării la UE dincolo de graniţă şi să dorească un viitor alternativ pentru ţara lor.

Acest lucru ar explica de ce Putin a început războiul său lung împotriva Ucrainei în 2014. La acel moment, Ucraina era neutră din punct de vedere militar şi nu căuta în mod activ să adere la NATO. (Dar Kievul era pe punctul de a semna un acord de asociere cu UE pe care interferenţa Kremlinului în politica ucraineană nu l-a mai putut împiedica).

Comentatorii occidentali au ignorat în mare măsură relaţia UE-Rusia, dând în schimb adesea vina pe posibila extindere a NATO, ca fiind un catalizator al agresiunii ruse. Printre susţinătorii teoriei NATO se numără academicieni (precum John Mearsheimer şi Stephen M. Walt), personalităţi media (Tucker Carlson) şi politicieni populişti (precum britanicul Nigel Farage şi fostul preşedinte american Donald Trump). Amândoi aceştia din urmă au repetat afirmaţii în acest sens în ultimele săptămâni.

La baza acestor justificări pentru războiul Rusiei stă presupunerea că Moscova consideră în mod serios - şi este justificat să considere - extinderea NATO spre est drept o ameninţare la adresa securităţii fizice a Rusiei. Putin ar dori cu siguranţă să rupă unitatea NATO şi occidentală, dar nu pentru că el crede că Rusia este ameninţată militar. Dacă ar fi aşa, armata rusă nu ar lăsa practic fără apărare graniţa de aproape 2.600 kilometri a ţării cu state membre NATO, în timp ce trimite trupe şi arme în Ucraina.

Chiar şi fără a submina direct stabilitatea regimului din Rusia, extinderea UE reprezintă o ameninţare la adresa unui pilon ideologic cheie al politicii externe a lui Putin: vechea sa obsesia sa de a menţine o aşa-numită sferă de influenţă de-a lungul periferiei Rusiei.

Necesitatea imaginară a Rusiei de a controla orientarea politică a vecinilor săi nu ar putea fi mai diferită de perspectiva statelor membre ale UE, care urmăresc să-şi amplifice propria putere şi influenţă prin împărtăşirea suveranităţii lor cu blocul. În acest scop, UE a dezvoltat o arhitectură instituţională complexă pentru a asigura un echilibru în care fiecare stat să simtă că are un cuvânt de spus în procesul decizional.

Rusia, dimpotrivă, încearcă să îşi impună propria voinţă asupra ţărilor limitrofe şi să le împiedice să îşi contureze propriul viitor - fie direct, prin cucerire, aşa cum încearcă în Ucraina, fie indirect, prin diverse tactici coercitive.

Organizaţiile regionale conduse de Rusia, cum ar fi Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă şi Uniunea Economică Eurasiatică, servesc în mare măsură drept forumuri pentru Kremlin de a exercita presiuni asupra ţărilor vecine pentru a urma priorităţile sale, mai degrabă decât pentru a urmări o colaborare autentică.

Rusia are dreptate să fie îngrijorată cu privire la capacitatea UE de a impulsiona schimbări politice profunde. De la sfârşitul Războiului Rece, aderarea la UE a fost esenţială pentru transformarea fostelor regimuri autocrate din Europa Centrală şi de Est în democraţii liberale prospere. Acest lucru nu este întâmplător: Criteriile de aderare la UE cer noilor membri să aibă instituţii care garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului şi protecţia minorităţilor - valori care sunt în antiteză cu cele promovate de regimul rus.

Rusia şi-a intensificat opoziţia faţă de extinderea UE de-a lungul anilor, pe măsură ce a observat transformările produse în urma aderării. Atunci când cele trei state baltice şi alte state - inclusiv Republica Cehă, Polonia şi Slovacia - au aderat în 2004, Moscova a luat-o puţin în seamă, privind blocul mai degrabă dintr-o perspectivă economică decât geopolitică.

Cu toate acestea, după 2004, Rusia s-a trezit la realitatea puterii UE de a determina schimbări politice interne profunde. Nicio ţară nu ilustrează acest lucru mai bine decât Ucraina. După ce ucrainenii au protestat la sfârşitul anului 2013 împotriva deciziei preşedintelui de atunci Viktor Ianukovici de a renunţa la un acord de asociere cu UE, ducând în dus în cele din urmă la înlăturarea sa în februarie 2014, Putin a încercat să reafirme controlul asupra direcţiei politice a ţării prin anexarea Crimeei.

Apoi, în februarie 2022, Rusia a făcut un pas mai departe în eforturile de a împiedica Ucraina să se alăture comunităţii occidentale, lansând o invazie la scară largă - care, în mod ironic, a crescut şansele de integrare în UE nu numai pentru Ucraina, ci şi pentru Moldova şi Georgia învecinate. De atunci, Rusia a folosit diverse tactici pentru a obstrucţiona şi integrarea Moldovei şi a Georgiei, inclusiv prin subminarea guvernului pro-UE al Moldovei şi susţinând adoptarea recentă de către Georgia a unei „legi privind agenţii străini” în stil rusesc, pentru a înăbuşi disidenţa democratică.

Cu toate acestea, UE nu ar trebui să se ferească de extindere. De-a lungul deceniilor, extinderea blocului a fost o forţă deosebit de eficientă pentru promovarea prosperităţii, stabilităţii şi democraţiei pe continentul european, aducând regiunea tot mai aproape de viziunea unei Europe întregite, libere şi în pace.

În plus, succesul sau eşecul următoarei runde de extindere a UE va avea consecinţe importante asupra viitorului ordinii internaţionale. Rusia, prin obiectivul de a împiedica extinderea UE şi de a-şi impune propriul control asupra Ucrainei, Moldovei şi Georgiei, se află într-o campanie de reafirmare a ideii sale imperiale în Europa.

Acest lucru reprezintă o provocare imensă pentru credibilitatea viziunii post-imperiale a UE de a realiza o guvernare regională prin colaborare bazată pe integrare - în ultimă instanţă, raţiunea de a fi a blocului. Succesul Rusiei ar risca, de asemenea, să legitimeze expansionismul în alte zone prin încurajarea altor ţări să urmeze strategii imperiale similare împotriva vecinilor lor.

Pentru a garanta eşecul viziunii imperialiste a Rusiei, UE trebuie să-şi respecte promisiunea de a integra noi membri, devenind în acelaşi timp mai rezistentă. Ar fi un eşec atât strategic, cât şi etic refuzul de a sprijini alte ţări europene care doresc să dezvolte instituţii politice democratice rezistente, societăţi civile robuste şi economii înfloritoare. Rusiei nu ar trebui să i se acorde drept de veto.