Pe 15 noiembrie 1987 s-a auzit pentru prima oară „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul”!

Sfârşitul anilor 80. Cea mai cumplită parte a regimului Ceauşescu.

Mai ales iarna, când, pe lângă foamea generală pe care o făceai dacă nu aveai bunici la ţară sau părinţi care să alerge toată ziua după ceva produse care se dădeau „pe sub mână”, când, pe lângă propaganda din ce în ce mai deşănţată, care te scotea din minţi, se mai adăuga frigul. Acel frig pe care, cei care l-au îndurat (la şcoală, la serviciu sau în apartamentul de bloc) îl mai resimt şi acum în oase şi despre care s-au făcut sute de bancuri, era un frig total, dacă nu aveai o sursă de încălzire suplimentară pe care s-o foloseşti pe ascuns.

14 noiembrie 1987. Muncitorii din schimbul trei de la uzina „Steagul roşu” din Braşov refuză să înceapă lucrul. Şi-au primit salariile mult micşorate, fără nicio explicaţie din partea conducerii.

A doua zi, pe 15 noiembrie, muncitorii continuă protestul celor din ziua precedentă, cerând conducerii întreprinderii explicaţii în legătură cu salariile. Pe la orele 10, s-au strâns în faţa Palatului Administrativ, unde se afla conducerea întreprinderii, strigând „Hoţii, hoţii!”

400 de oameni pornesc spre sediul Prefecturii oraşului. Muncitorilor li s-au alăturat şi alţi braşoveni.

Numărul manifestanţilor ajunsese deja la câteva mii. Se scandează: „Vrem mâncare la copii!”, „Vrem lumină!”, „Vrem căldură!”, „Vrem banii înapoi!”. Cineva din mulţime dă tonul la „Deşteaptă-te române!”. Se strigă: „Jos Ceauşescu!”, „Jos comunismul!”.

Potrivit siteului memorialsighet.ro, dialogul cu primarul nu dă nici un rezultat, iar oamenii revoltaţi pătrund în sediul clădirii Comitetului judeţean. Tabloul lui Ceauşescu aterizează în faţa scărilor clădirii şi, împreună cu steagul roşu al PCR, arde în câteva clipe.
Sosesc trupele din detaşamentul anti-terorist al trupelor speciale ale Securităţii. Soldaţii ocupă poziţiile de tragere iar mulţimea se retrage din faţa înaintării soldaţilor.

La întreprinderea „Steagul Roşu” se organizează între timp o adunare la care sunt convocaţi toţi muncitorii rămaşi. În stilul tipic al şedinţelor comuniste, participanţii la manifestaţie sunt catalogaţi „huligani” cu „intenţii criminale”. Se cere „pedeapsa maximă” pentru acest „grup criminal”, „inclusiv pedeapsa capitală”. Încep primele arestări. Au urmat anchete, judecată. 61 de persoane sunt trimise în judecată pentru „ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice”.

Au primit condamnări între 6 luni şi 3 ani închisoare, pedepsele urmând a fi executate prin muncă corecţională. Pedepsele au însumat 91 de ani şi jumătate. Doi dintre inculpaţi au mai primit încă 1 an de închisoare pentru încercarea de fugă în Iugoslavia, 26 au fost condamnaţi la executarea prin muncă corecţională. Ceilalţi au fost condamnaţi la 2 ani cu suspendare, însă şi ei au fost transferaţi fiecare la alt loc de muncă în oraşe cât mai îndepărtate, la Topliţa, Paşcani, Huşi, Piatra Neamţ, Râmnicu Vâlcea, Buzău, Câmpu Lung, Craiova, Botoşani, Vaslui, Focşani, Moreni, Suceava, Bacău, Târgu Neamţ, Galaţi, Zalău, Brăila, Rădăuţi, Medgidia, Tulcea, Dorohoi, Târgovişte. Pedepsele voiau să arate umanismul, clemenţa şi bunăvoinţa dictatorului. Abia după 1989 cei condamnaţi s-au putut întoarce acasă.

Spre deosebire de protestele sindicatului „Solidarnosc” (Solidaritatea) din Polonia, care reprezenta o mişcare bine organizată cu o agendă politică clară, revolta din 15 noiembrie 1987 a braşovenilor a fost lipsită de un lider şi de un plan de acţiune bine stabilit, fapt ce nu a făcut posibilă continuarea mişcărilor de protest la adresa regimului începute în acea zi, ci a condus la redescoperirea „Fenomenului Piteşti” de la începuturile comunismului. Fenomenul Piteşti, pe scurt: metode de tortură fizică şi psihică duse pe cele mai înalte culmi ale inumanităţii, menite a „reeduca” morala greşită a celui aflat pe scaunul de tortură. Acest fenomen a luat naştere în anii ’50, când stalinismul din ţara noastră şi practicile de aici îi mirau chiar şi pe „tovarăşii” de la Moscova.

N-a apărut nimic la ştiri despre revolta muncitorilor braşoveni, dar aflasem tot ce se întâmplase de la Radio Europa Liberă. Doar că în afara ţării, acolo unde paranoia ceauşistă nu avea niciun control, ziare din Italia, Franţa, Polonia şi alte ţări relatau despre gravele incidente petrecute în România şi despre cum ceasul lui Ceauşescu a început să ticăie.

Speram cumva atunci ca noaptea ceauşistă să ia sfârşit. Dar au avut loc arestările, interogările, represiunea. Noaptea ceauşistă avea să se aştearnă tot mai neagră şi ameninţătoare. Coşmarul care părea fără sfârşit avea să mai ţină doi ani. Doi ani cât o eternitate. Doi ani după care au urmat încă 27, în care crimele nopţii comuniste ne-elucidate încă îşi aşteaptă vinovaţii.