O 'rasă' nouă de bancheri care extind limitele mandatului lor: Ben Bernanke, Mario Draghi şi Cristine Lagarde

Atunci când vine vorba de tehnocraţia mondială se menţionează numele lui Ben Bernanke, numărul unu al Federal Reserve (Fed) a SUA, Mario Draghi, omologul său european, şi Cristine Lagarde, şefa FMI. Ei reprezintă probabil o ''rasă nouă de bancheri'' care au forţat limitele mandatului lor, potrivit unei analize a publicaţiei italiene L'Espresso.

Unul a fost poreclit 'Helicopter Ben'' pentru operaţiunile sale neortodoxe de salvare ''de sus'', altul ''Supermario'' şi mai este şi ''infirmiera'' economiei. Draghi, Bernanke şi Lagarde ar fi fost până acum câţiva ani doar nişte tehnocraţi puternici, închişi în birourile lor cu lambriuri şi cristaluri. Astăzi, din cauza crizei mondiale, au preluat nu numai frâiele economiei occidentale, ci din lipsă de alternative viabile, şi pe cele ale destinelor politice ale unei lumi interconectate, care se schimbă mai repede decât instituţiile sale.

'Trăim unul din acele momente istorice care se întâmplă de două sau de trei ori într-un secol', a explicat la Paris istoricul în economie Mark Mazower: 'Nu dispunem nici măcar de vocabularul necesar pentru a descrie ce se întâmplă şi cine va umple căsuţele lăsate libere de economiştii şi politicienii tradiţionali', adaugă el.

Pentru moment, bancherii centrali din cele două regiuni economice majore ale lumii au rămas să gestioneze precarietatea situaţiei. Alegerile cruciale le revin lor. În asemenea măsură, încât sunt acuzaţi că au o influenţă prea mare asupra vieţii cetăţenilor, din moment ce nu au fost aleşi. Şi totuşi acestor tehnocraţi li s-au adresat politicienii confruntaţi cu o situaţie dramatică, de teama de a nu pierde voturi şi consensuri sau din nehotărâre. Iar ei, după ce au folosit fiecare instrument tradiţional disponibil încep acum să exploreze căi noi. Procedând astfel, extind limitele mandatelor, caută modificări instituţionale şi sunt probabil precursori ai unor roluri inedite.

Între sfârşitul lui 2008 şi începutul lui 2009, Fed a făcut primul său gest de 'quantitative easing', cumpărând ipoteci securizate toxice de aproximativ 1.250 de miliarde de dolari şi datorie publică de 475 miliarde de dolari, o mutare foarte riscantă pentru un bancher central, urmată în 2011 de o achiziţie de obligaţiuni guvernamentale de 600 miliarde de dolari.

Recunoscând în august riscurile aventurării în ape tulburi, 'Big Ben', a reiterat urgenţa intervenţiei în situaţia economică şi a revendicat meritul de a fi permis prin aceste intervenţii o creştere a producţiei cu 3% şi crearea a 2 milioane de locuri de muncă. Problema este însă că noile măsuri nu au fost suficiente. Cele trei probleme ale creşterii din SUA - piaţa imobiliară în agonie, criza euro şi incertitudinea guvernului cu privire la ce trebuie făcut pentru a reduce datoria imensă - sunt tot nesoluţionate. Bernanke a dat de înţeles că are de gând să inventeze şi altă operaţiune. Probabil o achiziţie nelimitată de obligaţiuni fără scadenţe certe şi sumă definită.

'Helicopter Ben'' ar putea lansa pachete mai mici şi mai ţintite. O măsură extremă, în condiţii extreme: în câţiva ani, datoria publică a SUA a depăşit 16 miliarde de dolari, alimentată de un deficit bugetar care a ajuns la o mie de miliarde. În acest an, datoria va ajunge la 70% din PIB, nivelul cel mai ridicat din 1945 încoace.

În Europa, spre deosebire de SUA, problema este decalajul imens al sistemelor fiscale între ţările membre ale zonei euro, care creează o prăpastie de productivitate şi datorii publice nesustenabile, totul în lipsa unei bănci centrale cu puteri depline şi a unei voinţe politice din partea Uniunii de a-şi asuma povara ţărilor slabe.

Ştie bine acest lucru Lagarde, care a constrâns Irlanda, Portugalia şi Grecia - astăzi principalii debitori ai FMI - să opereze reforme drastice înainte de a le acorda o 'salvare' totală de 77 miliarde de euro. Îndreptarea ajutoarelor FMI de la ţările mai sărace spre cele mai bogate - la un moment dat al crizei expunerea la Europa (nu doar zona euro) a FMI a atins 80% din dotarea totală - în funcţie de rolul pe care aceste ţări îl au în economia mondială, nu se face gratis.

A înţeles acest lucru şi Mario Draghi. Mai întâi, el a oferit împrumuturi de urgenţă cu dobândă de 1% băncilor europene pentru a reduce costurile de împrumut şi a infuza lichiditate pe piaţă: 523 de bănci au împrumutat 489 miliarde de euro în 2011 iar 800 de bănci 529,5 miliarde, în aprilie. Apoi, constatând că măsurile nu au fost suficiente pentru a stabiliza costurile în ţările periferice iar politicienii din Europa, după patru ani de încercări, nu au făcut nimic credibil pentru a opri speculaţiile internaţionale şi dezintegrarea bugetelor naţionale, Draghi a forţat limitele mandatului său.

La fel ca în SUA, şi în Europa pârghia ratelor dobânzilor, principalul instrument al politicii monetare, nu mai este eficientă - a explicat el cu răbdare. Dacă pârghia ratelor nu mai este suficientă pentru a transmite statelor membre politica monetară decisă la nivel central şi dacă în plus transferurile de lichidităţi către băncile naţionale nu se transformă în credite mai mari pentru privaţi şi companii, atunci devine inevitabilă folosirea unor 'super-puteri''.

Supermario a inventat 'Outright monetary transactions'' (OMT), cu alte cuvinte achiziţionarea nelimitată de obligaţiuni la cererea unui stat care, în schimb, este dispus să se supună anumitor condiţii. 'Faptul că achiziţiile sunt nelimitate permite eludarea opoziţiei Germaniei şi Bundesbank faţă de acordarea licenţei bancare pentru Fondul de salvare a statelor', explică Donatella Principe, şefa ''Institutional Business Schroders Italia''.

Evident, operaţiunea nu este pe placul tuturor, în primul rând al germanilor, care vor să evite subvenţionarea statelor în dificultate şi care sunt în continuare 'acţionarii majoritari' ai BCE. Apoi, planul OMT are două necunoscute. Prima este că ţările trebuie să fie dispuse să prezinte o cerere oficială de ajutor către EFSF-MES, acceptând condiţiile impuse de troică (UE-BCE-FMI), cu limitarea ce rezultă a suveranităţii naţionale. A doua necunoscută este riscul inflaţiei rezultat din monetizarea datoriei, chiar dacă BCE s-a angajat să sterilizeze achiziţiile de titluri cu vânzări de alte active din portofoliu.

Piaţa se teme însă că există prea multe condiţii. 'Până când BCE nu va activa o acţiune de 'quantitative easing' în stil Fed, fără prea multe constrângeri, nu va fi credibilă ideea unor intervenţii în măsură să salveze Spania şi Italia: efectele benefice pe pieţe vor fi încă o dată temporare', avertizează Principe, care adaugă: 'Mai mult decât un plan de atac acesta este un Draghi-put', adică un pariu al lui Draghi.

Dar poate că tocmai această rasă nouă de bancheri este cea care poate determina un salt în istorie, spune Mazower. Pentru că miza în joc nu este numai economică: în Europa este vorba de transformarea unei instituţii create pentru a controla inflaţia într-o bancă centrală cu drepturi depline. Un pas mic pentru lume. Un pas uriaş pentru Statele Unite ale Europei, conchide analiza.