Monarhii musulmani care au renunţat la coroană

Abdicarea emirului Qatarului în favoarea fiului său are o mare însemnătate prin rolul important pe care îl joacă acest stat din Golf în geopolitica mondială actuală, notează, miercuri, publicaţia spaniolă El Mundo, care adaugă faptul că ştirea surprinde şi prin caracterul excepţional pe care îl reprezintă renunţarea la coroană a unui monarh arab.

Există însă şi alte cazuri în istoria contemporană de suverani musulmani care au abdicat, forţaţi însă întotdeauna de împrejurări politice adverse, precizează ziarul citat.

Exemplul cel mai reprezentativ este cel al regelui Farouk al Egiptului. A greşit excentricul monarh când a prevestit că în secolul al XXI-lea nu vor mai exista alţi regi decât cei din cărţile de joc şi regina Marii Britanii.

Moştenitorul direct al faraonilor nu l-a egalat pe Nostradamus în prezicerile sale. A abdicat în 1952, când Mişcarea Ofiţerilor Liberi, comandată de Nasser şi Naguib, l-au obligat să cedeze tronul şi să se exileze. Farouk a renunţat în favoarea unuia din fiii săi, recent născutul Fouad al II-lea, care a domnit din leagăn peste Valea Nilului câteva luni, până la instaurarea Republicii Egipt.

Cu un an înainte, în 1951, a fost obligat să abandoneze în grabă tronul regele Iordaniei, Talal Abd Allah. Suveranul haşemit s-a evidenţiat prin promulgarea unei Constituţii avansate care instaura un regim liberal, alegeri reprezentative şi formarea unui guvern destul de democratic faţă de ceea ce exista în zonă.

Regele a fost înscăunat după asasinarea tatălui său, la Ierusalim, dar nu a stat mai mult de un an pe tron din cauza sănătăţii sale şubrede (unii spun că ar fi suferit de schizofrenie), fapt ce l-a obligat să abdice în favoarea fiului său Hussein, care este actualul rege haşemit.

În istoria Imperiul Otoman întâlnim cazuri de sultani care, din diferite motive (sănătate, dar mai ales lupte de palat), s-au văzut obligaţi să abdice. Dar nu este nevoie să mergem atât de departe în istorie: în Brunei conduce azi cu o mână de fier unul din cei mai bogaţi suverani ai planetei, sultanul Hassanal Bolkiah, care a urcat pe tron în 1967, după renunţarea benevolă a tatălui său, sultanul Omar Ali Saifuddien III, care se considera prea în vârstă pentru a conduce frâiele ţării.

Iar în ce priveşte Afganistanul, rămâne încă în amintire cazul ultimului rege, Mohammed Zair Shah, care a fost victima loviturii de stat din 1973, în timp ce se afla în Italia pentru un tratament medical. O lună mai târziu, regele a decis să abdice pentru a evita un război civil şi în încercarea de a menţine monarhia pe umerii moştenitorului său.

Până la urmă, după cum bine se ştie, istoria, inclusiv talibanii, şi-a urmat cursul şi a fost proclamată republica. Totuşi, în 2002, după intervenţia militară a SUA, ca represalii pentru atentatele de la 11 septembrie 2001, fostul rege s-a întors în Afganistan, unde i-a fost acordat titlul de 'părinte al patriei' şi a fost pe punctul de a-şi recăpăta coroana.

Este doar un număr mic de exemple, din care s-a inspirat cu siguranţă emirul Qatarului când a luat această decizie istorică, conchide El Mundo.