Misterul pălăriilor statuilor "moai" din Insula Paştelui
alte articole
Insula Paştelui sau Rapa Nui, aşa acum este cunoscută în limbaj polinezian, este o mică insulă îndepărtată, situată la 4.025 de kilometri distanţă de coasta de vest a Americii de Sud. Una dintre cele mai interesante caracteristici ale acestei insule o reprezintă cele 887 statui monolitice gigantice numite "moai". Chipurile reprezintă strămoşi ai populaţiei de pe insulă, întruchipaţi ca zeităţi.
Numele original al insulei era "Te Pito O Te Henua" care înseamnă "Buricul Pământului", "Buricul Lumii" sau "Capătul lumii", însă a fost redenumită în 1722, când exploratorul olandez Jacob Roggeveen a ajuns acolo în duminica Paştelui, de atunci fiind cunoscută sub numele de "Insula Paştelui".
Statuile "moai" sunt enorme figuri masculine cu o înălţime medie de 3,96 m, cântărind până la 14 tone. Una dintre ele, dacă ar fi fost terminată, ar fi măsurat peste 21 de metri şi ar fi cântărit 270 de tone.
Acestea au fost realizate prin comprimarea cenuşei vulcanice. Mulţi cred că statuile au avut un rol sacru în viaţa insulei Rapa Nui şi puteau fi legături pentru a intra în contact cu zeii. Pentru localnici, statuile mai reprezentau "faţa vie a strămoşilor noştri".
Unele dintre statuile "moai" aflate pe insulă poartă "pukao", nume dat pălăriilor plasate în partea superioară a capului, care ar fi putut reprezenta părul sau veşminte de cap din pene roşii purtate de şefii din toată Polinezia.
Ele au o formă cilindrică, cu un orificiu în partea inferioară, pentru a se potrivi pe capul statuii, cu un nod în partea de sus. "Pukao"(pălăria) a fost aşezată ca o piesă separată, în partea superioară a capului unui "moai".
Multă vreme nu a fost cunoscut modul în care au fost ridicate şi plasate aceste pălării, dar anumite teorii susţin că au fost ridicate odată cu statuia, sau plasate după ce statuia a fost ridicată. După un nou studiu, acestea ar fi putut fi plasate separat, cu un fel de scripete.
Ciencia Viviente informează că arheologii au utilizat ''o simplă metodă din fizică'' pentru a plasa pălăria pe capul statuii prin diferite tehnici, precum: rulare pe o rampă în partea de sus a statuilor, construcţia unui turn gigant şi simultan folosirea unui sistem de scripeţi care ridica pălăria.
Sean Hixon, co-autor al studiului, care a studiat Arheologia şi Geologia la Universitatea Oregon, şi-a prezentat concluziile la cea de-a 80-a Reuniune Anuală a Societăţii Americane pentru Arheologie, afirmând că rotirea pălăriei era un lucru "relativ uşor" şi ar fi putut fi realizat cu mai puţin de zece persoane.
Hixton a admis că cercetările sale sunt departe de a fi concludente şi că orice altă teorie privind plasarea ar putea fi validă, deşi investigaţiile au demonstrat că toate metodele propuse ca teoretice sunt posibile folosind suficiente persoane.
Insula Paştelui a fost folosită de polinesieni între secolele al X-lea şi al XVI-lea, comunitatea extinzându-se în mod constant cu aşezări de-a lungul coastei. Cu toate acestea, după această perioadă, populaţia a scăzut rapid de la 15.000 de locuitori la aproximativ 2.000.
Mult timp s-a crezut că acest lucru s-a întâmplat din cauza unei crize economice şi sociale în cadrul comunităţii, determinată de deteriorarea mediului. Cu toate acestea, cele mai recente cercetări au demonstrat că scăderea populaţiei s-a produs după sosirea europenilor, din cauza bolilor, a şobolanilor polinezieni al căror număr se dublează la 47 de zile, cât şi a comerţului cu sclavi, care erau duşi în Peru la muncă în minele de guano.
Astfel, locuitorii din Insula Paştelui nu au fost victimele unei "sinucideri" în masă, ci au avut aceeaşi soartă lipsită de noroc ca alte populaţii băştinaşe la contactul cu lumea ''civilizată''. Conform unor relatări din anii 1870-1880, populaţia de pe insulă, afectată atât de bolile aduse de exploratori, cât şi de comerţul cu sclavi, scăzuse la 110 persoane.
