Ministrul şi... netrebnicia sistemului

Există o netrebnicie a Sistemului, ne avertizează ministrul al Educaţiei. Dar, atenţie, ne taie Mircea Dumitru din elan: Nu există o baghetă magică a Ministrului!

„Îi voi dezamăgi pe cei care cred că putem schimba lucrurile în câteva luni. E o eroare să crezi că poţi, numai prin efectul legii, să schimbi un sistem cum e sistemul de educaţie”, spunea recent Mircea Dumitru, ministru al Învăţământului şi Rector la Facultatea de Filozofie, la dezbaterea de la „Cercul”, de la Cărtureşti Verona.

Ne amintim cred, că toţi miniştrii învăţământului de până acum (şi au fost câţiva!) s-au ocupat (dacă s-au ocupat) doar de chestiuni marginale, în caz că n-au bramburit totul, definitiv: ce obiecte să bage şi să scoată de la BAC, ce manuale - unul mai alternativ decât altul - să apară, să facă liceele cât mai teoretice şi mai deloc practice şi orientate spre piaţa muncii şi realităţile timpului, cu cât să lungească şcoala şi să mai taie din vacanţă şi cam atât.

Cu toţii s-au prefăcut că nu văd, în toţi aceşti ani, că împăratul este gol - sistemul este eşuat şi nu mai poate aduce servicii nimănui. Să ne mai mirăm de ce aproape 50% dintre absolvenţii de liceu sunt analfabeţi funcţionali, de ce elevii noştri sunt pe ultimul loc la testări internaţionale, de ce majoritatea tinerilor nu-şi găsesc nici locul nici jobul visat, după ce termină o facultate?

Aşa că mult vorbita „reformă” n-a fost decât apa de ploaie care a corodat şi mai mult un sistem oricum învechit, depăşit, politizat, dar oarecum ordonat.

Nu fac apologia trecutului. Cei care am învăţat în anii 70-80, ne amintim: sistemul şcolar comunist era nociv, ideologizat, (menit, cum era el să producă „oameni de nădejde ai Partidului”), primitiv, bazat pe memorare - redare, dar era organizat şi fiecare îşi ştia locul. Mult trâmbiţatele „reforme” post-comuniste au făcut praf bruma de coerenţă instituţională existentă, ne-intrând nici un milimetru în probleme de fond, care rămase nerezolvate ani în şir au escaladat şi proliferat.

Învăţământul din România e total incapabil să formeze copilul, să echipeze tânărul cu aptitudini de care are el nevoie pentru a face faţa noilor cerinţe ale timpului acesta accelerat, ale multiplelor provocări actuale; pentru ca el e învăţământul unei epocii trecute, industriale şi comuniste care pregătea viitorii lucrători în fabrici.

Inadecvarea lui e structurală. Carenţele sunt grave şi de fond. Victimele sunt deopotrivă elevii, profesorii dar şi familiile elevilor şi profesorilor. Toată lumea, adică… deşi politicienii n-au reuşit decât să-i antagonizeze pe toţi împotriva tuturor: pe elevi şi părinţi împotriva profesorilor sau invers.

De fapt sistemul este construit exact pe tipicul găurilor negre. Nu duce nicăieri, neavând alt efect decât de a învrăjbi pe toată lumea.

Din poziţia sa de profesor şi filosof, ministrul Mircea Dumitru chiar înţelege fenomenul: „Un învăţământ care se concentrează aproape în exclusivitate pe memorare mecanică şi pe îngurgitare de cunoştinţe şi apoi pe redare de cunoştinţe la comandă nu este un învăţământ care să cultive resursa principală a minţii umane, care este creativitatea. N-are cum să cultive imaginaţia, analiza logică, gândirea critică, aceste capacităţi care nu au fost niciodată servite bine nici de curriculumul şcolar nici de actul pedagogic în sine”.

Evident că există şi reuşite - copii eminenţi, olimpici internaţionali, licee foarte bune, profesori valoroşi. Dar sunt excepţii.

Finlandei - spune Mircea Dumitru - i-au trebuit peste 30 de ani să fie unde este acum: ţara cu cel mai bun sistem de învăţământ. 30 de ani de muncă, investiţii, strategii…nu 30 de ani de nefăcut nimic, cum e cazul nostru, a observat cineva din sală.

Cel mai grav este că noi nici măcar nu ne-am pus problema unei strategii. A, ba da, a existat cineva care a folosit cuvântul strategie de ţară, cândva…

Din păcate cei care ştiu, pot şi au viziunea unei strategii, nu au fost lăsaţi, nu au fost băgaţi în seamă sau au fost îndepărtaţi. Ei nu erau oamenii sistemului, nu făceau pe placul unui partid sau altul, nu puteau fi nici şantajaţi, nici cumpăraţi. Ei erau admişii „fără loc” pe poziţii guvernamentale, cei care pierdeau mereu locul, chiar dacă luau concursul, în favoarea celor mai puţin talentaţi dar bine „pregătiţi” politic. Şi nu e vorba doar de posturile de directori din şcoli - problemă pe care ministrul e hotărât să o rezolve prin organizarea de concursuri - e vorba de modul de organizare a examenelor pentru ocuparea mai tuturor funcţiilor publice din instituţiile statului şi de corectitudinea acestor examene şi selecţii.

Dar să ne întoarcem la şcoală…căci de la educaţie porneşte totul. Sunt lucruri care lipsesc… a mai spus Ministrul, copleşit de magnitudinea problemei şi de puţinul timp pe care îl are la dispoziţie.

Lucruri care ţin de stilul de abordare a lecţiilor la clasă, de modul în care învăţătorii, profesorii se ocupă de elevi, de cum anume se creează în şcoală mediul propice învăţării, dezvoltării spiritului critic, a analizei logice.

Spirit critic…analiză logică…gândire „cu mintea ta” (vorba lui Liiceanu). Sună ca-n Grecia antică pe vremea lui Socrate. Acolo se puneau probleme importante ale vieţii de zi cu zi, împreună cu fenomene ale lumii înconjurătoare şi ale universului. Se păstra logica şi coerenţa în discuţii, se puneau întrebări care solicitau gândirea, se încerca rezolvarea holistică a problemelor de viaţă, de conduită, de gândire, de acţiune. Se încerca explicarea tuturor fenomenelor prin asocierea şi legăturile dintre ele. Chiar şi la şcoală, materiile nu erau tratate separat, prin delimitări ireconciliabile, aşa cum le despărţim noi, astăzi, mai ales în învăţământul nostru teoretic, expirat şi ne-practic. Exersarea gândirii, a oratoriei, a spiritului, alături de eleganţa fizică, a mişcărilor, sau de nobleţea acţiunilor, de morală şi etică formau un mod de viaţă pe care tinerii educaţi se întreceau să-l cultive.

Dar, acum, în lumea haotică sau/şi în România politicienilor chemaţilor la DNA, cine ar vrea ca şcoala să fie o agora a înţelepciunii, iar minţile şi sufletele copiilor să fie hrănite, asemenea celor ale tinerilor atenieni, de lumina învăţăturilor marelui Socrate?

„Voi puteţi cere asta, dumneavoastră cei de aici din sală puteţi cere să se termine cu anormalitatea care există”, a încurajat Ministrul pe cei prezenţi la dezbatere, invitându-i să nu aştepte pe-nu-ştiu-cine să rezolve ceva, ci să acţioneze. A dat cumva de înţeles că „netrebnicia care există în sistem” nu va fi corectată de vreun ministru (el oricum va pleca după noile alegeri) dacă noi nu ne implicăm şi nu cerem un învăţământ care să funcţioneze.

De fapt, ce cerem? Cerem ca şcoala să facă într-adevăr educaţie. Principala ei grijă ar trebui să fie elevul, nu doar transmiterea de cunoştinţe, ci formarea lui ca om, echiparea lui cu aptitudini, valori.

În economia timpului dezbaterii Ministrul a atins doar tangenţial problema „formării elevului”. Cum să se facă asta, s-a întrebat din sală. Prin formarea profesorilor, a venit răspunsul ministrului, care a dat iarăşi exemplul finlandez: acolo se dedică foarte mult timp formării unui profesor… Ore şi ore doar ca să-l înveţe cum să apară în faţa elevilor şi cum să facă faţă la atât de multe situaţii. Cred că e şi ar trebui să fie ca la medici, doar că învăţătorii operează pe minţile şi sufletele copiilor...

La urma urmei, şcoala este pentru copii…a conchis ministrul-profesor. Copiii bine educaţi sunt societatea frumoasă de mai târziu. Copilul este acel telos (finalitate în greacă)… amintea profesorul de filozofie.

Frumos, în teorie. Cineva, până la urmă, va trebui să pună şi în practică. Dar cine? Cu miniştrii, ne-am lămurit- când sunt politici, n-au interes şi mai rău fac ceea ce fac. Când sunt tehnocraţi şi ar vrea să facă ceva, n-au „baghetă magică”... De cine depinde să redăm şcolii menirea ei, de cine depinde să ne facem copiii mai fericiţi, care altfel vor fi lăsaţi în voia netrebniciei sistemului?