Mineriada, FeSeNiada, USeLeiada cercul vicios al democraţiei noastre

Când lucruri care nu ar trebui să se întâmple se întâmplă totuşi, istoria este pusă în dificultate nu doar să le explice ci şi să le dea un nume potrivit.

Când grupuri masive de mineri înarmaţi cu bâte, târnăcoape, lopeţi, lanţuri, sfredele, cuţite se revoltă, am putea spune că avem de-a face cu o răzmeriţă, sau cu vreunul din protestele de muncă din rândurile muncitorilor nemulţumiţi.

Dar când aceştia sunt constituiţi în grupări de tip paramilitar şi sunt chemaţi de însuşi şeful statului pentru a ataca populaţia civilă aflată într-o formă paşnică de protest legitimă faţă de abuzurile regimului, atunci avem o Mineriadă, adică o formă violentă de represiune a populaţiei ţării. Iar forma de manifestare s-ar putea numi terorism de stat.

Cei care au luat puterea în ’89, nu veneau să aducă democraţia în România. L-au omorât pe Ceauşescu dar nu doreau oprirea comunismului, doreau continuarea lui într-o formă mai blândă. Omul Moscovei, Iliescu, venea cu discursuri de reabilitare a comunismului imediat ce a avut microfonul televiziunii în mână. El n-a vorbit niciodată de crimele comunismului, de marea lui minciună; nu au permis nici el şi nici alţii care au urmat la putere dezvăluirea clară, la lumina zilei a celei mai mari crime pe care comunismul a comis-o iremediabil la nivel de conştiinţă umană. Nu a existat o voce oficială răsunătoare care să clarifice fără tăgadă că acest sistem era un experiment împotriva fiinţei umane care şi-a luat puterea şi a putut supravieţui doar când omul a renunţat la valorile care îl fac om.

Nu s-a spus că frigul, înfometarea, spălarea pe creier, suprimarea gândirii libere, anchetele din senin la securitate, din timpul lui Ceauşescu erau programe de dezumanizare şi de strivire a identităţii. A rămas în schimb, ca o ironie amară, sintagma „era mai bine înainte”, care arată cât de bine a funcţionat propaganda pentru spălarea creierelor. Mulţi cred şi astăzi că a fost mai bine, pentru că şi-au lăsat visele, demnitatea şi gândirea cumpărate cu o casă şi un serviciu sigur.

Nimeni (nici un oficial) nu a răzbunat eroii care au murit în revoluţie strigând „Jos comunismul”. Strigătul lor a fost de fapt „Jos răutatea, înşelăciunea, incitarea, infiltrarea, jaful, violenţa, suspiciunea, controlul”, adică trăsăturile de bază ale comunismului.

Nimeni. Pentru că şi cei care au urmat s-au folosit de sufletul stricat al românilor şi şi-au continuat marea minciună. Erau „ajutaţi” şi de faptul că cei care gândeau şi înţelegeau ce se întâmpla erau puţini.

Ignoranţa se plăteşte greu iar istoria neînvăţată se repetă.

Faptul că acum, după 22 de ani, asistăm la o revenire a stângii în peisajul politic, ne arată că nu am evoluat mental şi spiritual prea mult faţă de anii 1990. Ba mai periculos, trecerea timpului a aşternut uitarea, estompând lucruri esenţiale. Câţi dintre cei care au votat cu USL-ul la ultimele alegeri, de exemplu, sunt dispuşi să gândească un fir logic între anihilarea treptată a partidelor istorice şi marile acte de corupţie din anii ’90 dirijate de FSN (cu marii lor corupţi: Năstase, Voiculescu, Mazăre, etc), şi câştigarea alegerilor de acum de USL? Iar criza în care ne-am adâncit în ultimii ani, nu a avut anul 2008 ca an de plecare, ci este un apogeu al unor acumulări constante din ’90 încoace, sau chiar mai demult. Este totuşi puţin probabil ca cei care se călcau în picioare la pomenile electorale ale USL să se fi gândit la asta.

La fel de puţin probabil cum ar fi fost să-şi aducă aminte de Mineriade, în cazul în care, ar fi avut deja o înţelegere corectă asupra acestora.

Mineriadele, sau trupele de mineri înarmaţi, chemaţi de Ion Iliescu în mai multe rânduri la Bucureşti, pentru a agresa societatea civilă pentru că începea să aibă atitudine, au însemnat înăbuşirea din faşă a fragedei democraţii care se înfiripa în România după moartea dictatorului.

Se împlinesc 22 de ani de când Mineriada a treia, numită şi Mineriada sângelui a înăbuşit Piaţa Universităţii în 13-15 iunie.

Acolo nu erau adunaţi golani care traficau droguri de la PNŢCD şi PNL, aşa cum se instiga. Acolo erau adunate peste o mie de persoane, studenţi, intelectuali, reprezentanţi ai societăţii civile, protestatari, lideri ai organizaţiilor neguvernamentale, muncitori, militari etc., care cereau aplicarea punctului 8 din Proclamaţia de la Timişoara, desfiinţarea Decretului 473 care subordona Televiziunea naţională conducerii de partid şi de stat, epurarea guvernului de nomenclaturişti, amânarea alegerilor, judecarea vinovaţilor de crimele din decembrie 1989.

Toate acele sute de mineri veniţi cu trenuri speciale din Valea Jiului la chemarea celui ce câştiga alegerile la 20 mai 1990, deşi declarase iniţial că nu va candida, toate acele grupuri de muncitori de la IMGB care au sosit în Piaţa Universităţii scandând lozincile: „IMGB face ordine!”, „Moarte intelectualilor!”, „Noi muncim, nu gândim!”, reinstaurau violenţa, frica şi teroarea unui comunism resuscitat.

Regimurile comuniste şi-au omorât întotdeauna intelectualii pentru că nu aveau nevoie de oameni care gândeau liber, aveau nevoie de executanţi supuşi. Au omorât şi ţăranii liberi care aveau pământurile lor pentru că aveau o identitate.

Iliescu a intrat sub pielea, şi a vorbit pe înţelesul muncitorilor simpli care veniseră de la ţară şi fuseseră în trecut mulţumiţi cu casa sau cu serviciul „oferite” de partid, pentru că aspiraţiile lor nu se înălţau mai sus de atât. A defăimat profesorii şi studenţii care făceau versuri şi cântau cântece în Piaţa Universităţii numindu-i „golani”, exact precum Ceauşescu îi numise pe martirii revoluţiei „haimanale”. A făcut din FSN un fel de partid unic subminând şi infiltrând opoziţia partidelor istorice. Dar el nu a fost totuşi un dictator şi nu făcut singur toate astea. A avut acceptul nostru, mai mult sau mai puţin al fiecăruia dintre noi, în anumite momente.

Toate acestea s-au păstrat peste ani. S-au mai adăugat şi altele. Atât Binele cât şi Răul au putere atâta timp cât au constanţă.

Martirii revoluţiei şi ai Mineriadelor ne-au arătat un model al ne-renunţării. Oameni şi societăţii civile, precum Teodor Mărieş, de asemenea. Aceştia pot opri o clipă răul în loc şi îl pot face mai mic dar e nevoie de noi toţi pentru a face din Bine o constantă.