Megalodonul – cea mai mare specie de rechin şi posibilele cauze ale dispariţiei sale

Megalodonul (C. megalodon) este o specie dispărută de rechin, cunoscută pentru dinţii săi fosili mari. Denumirea ştiinţifică megalodon derivă din greacă şi înseamnă tocmai "dinte mare". Fosilele de megalodon au fost descoperite în sedimente din perioada de la începutul epocii Miocenului până la sfârşit de Pliocen. Asta înseamnă că acest rechin a existat între 2,3 şi 2,6 milioane de ani în urmă.

Oamenii de ştiinţă sugerează că megalodonul arăta ca o versiune enormă a marelui rechin alb. Considerat unul dintre cei mai mari şi mai puternici prădători care au trăit vreodată, fosilele de megalodon descoperite sugerează că acest rechin gigantic atingea o lungime maximă de 18 metri. Fălcile lui mari puteau exercita o forţă a muşcăturii de până la 110.000-180.000 newtoni. Dinţii lui erau groşi şi robuşti, construiţi pentru a prinde prada şi a sparge oasele.

Există însă întrebarea de ce a dispărut această specie de rechin, care nu doar că atingea dimensiuni uriaşe, dar avea şi o muşcătură mai puternică decât cea a unui Tyrannosaurus Rex. Specia a dispărut destul de rapid, deşi multe alte specii de rechini încă mai există.

Megalodonul a avut probabil un impact major asupra structurii comunităţilor marine. Fosilele descoperite indică faptul că specia era larg răspândită. Vâna animale marine mari precum balene, foci şi ţestoase de mare. Exemplarele tinere trăiau în apele calde de coastă şi se hrăneau cu peşti şi balene mici. Spre deosebire de marele rechin alb, care atacă prada dinspre partea inferioară moale, megalodonul îşi folosea probabil fălcile sale puternice pentru a sparge cavitatea toracică şi a străpunge inima şi plămânii prăzii.

Deoarece rechinul prefera apele calde, cercetătorii s-au gândit că răcirea apelor oceanelor asociată cu apariţia perioadelor de gheaţă, însoţite de scăderea nivelului mării şi pierderea în consecinţă a zonelor preferate de exemplarele tinere, au creat climatul propice care a contribuit la declinul şi apoi la dispariţia megalodonului. O reducere a diversităţii balenelor şi o schimbare în distribuţia lor spre regiunile polare ar fi putut contribui la reducerea puternică a sursei principale de hrană a acestei specii de rechini. Extincţia lui pare să fi afectat şi alte animale. Spre exemplu, dimensiunea balenelor a crescut semnificativ după dispariţia megalodonului.

Cu toate acestea, cercetătorii nu sunt convinşi că factorul schimbărilor climatice ar fi putut determina dispariţia acestei specii. Ei se gândesc că au existat foarte probabil şi alte cauze, cum ar fi concurenţa acerbă în procurarea hranei.

Ştim că megalodonul a început să dispară pe la mijlocul miocenului. În această perioadă aveau să apară două evenimente importante, amintite atât de paleontologul Dana Ehret cât şi de alţi oameni de ştiinţă care au căutat răspunsuri la această problemă. Una dintre aceste schimbări importante a fost scăderea diversităţii printre cetacee, concomitent cu apariţia în mediul marin a unor concurenţi serioşi pentru megalodon, şi anume strămoşii marelui rechin alb şi caşaloţi care vânau şi se comportau asemenea balenelor ucigaşe de azi.

Această tendinţă a continuat pe tot parcursul epocii pliocene, cu din ce în ce mai puţine specii de balene mari şi o varietate tot mai mare de prădători cu care tinerele exemplare de megalodon trebuiau să concureze pentru hrană. Cu alte cuvinte, hrana devenise din ce în ce mai puţină pentru un număr mare de prădători.

Desigur, nu este concluzia finală, iar cercetările continuă. Cert este însă că megalodonul a dispărut, iar ultima fosilă datează de acum 2,5 milioane de ani.