Manuc şi hanul lui
Situat la intersecţia unor importante drumuri comerciale, vechiul Bucureşti era plin de hanuri, la care trăgeau călătorii, veniţi cu diferite treburi. Unul dintre cele mai vestite hanuri ale pitorescului oraş de pe Dâmboviţa era cel al lui Manuc Bei, iar faima i se trage în mare parte chiar de la proprietarul său, a cărui viaţă a rămas până astăzi învăluită în legendă.
Foarte bogat, foarte puternic prin relaţiile politice pe care a ştiut să şi le facă, Manuc a urcat cu mare uşurinţă pe scara măririlor, prăbuşindu-se când nimeni nu se aştepta. El s-a născut într-o familie armenească din Rusciuk, unde şi-a petrecut şi prima parte a copilăriei şi a învăţat la şcoala comunităţii. Împlinind 12 ani, este trimis la Iaşi, unde, sub conducerea unui negustor armean învaţă limbile vorbite aici, printre care franceza şi rusa. În 1789, revine la Rusciuk, şi, după doi-trei ani, foarte tânăr, se căsătoreşte cu Mariam, fiica lui Avedis.
Murind tatăl lui, Manuc preia afacerile acestuia, şi, deşi foarte tânăr şi fără prea multă experienţă comercială, îşi sporeşte în mod surprinzător averea. Manuc şi Mariam au avut şase copii: doi băieţi şi patru fete. Bărbatul a fost hărăzit de natură cu calităţi excepţionale, fiind frumos, foarte isteţ şi cultivat, distins şi elegant, fin cunoscător de oameni, abil şi viclean, mărinimos şi larg la suflet, ştiind să fie şi curtenitor şi voluntar, vorbind 12 limbi la perfecţie.
George Potra, din al cărui volum, ”Istoricul hanurilor bucureştene”, am preluat informaţiile cu privire la acest personaj de legendă, afirmă că marea calitate a lui Manuc era ”aceea de a vedea sfârşitul lucrurilor mai înainte ca acestea să se producă, astfel că ştia întotdeauna ce trebuie să facă”. Prin însuşirile sale înnăscute, el a adus servicii Imperiilor Otoman şi Rus, când aceste mari puteri se aflau în război. Pentru serviciile aduse, el a fost răsplătit din plin, nu doar cu titluri şi scrisori de mulţumire, ci şi cu aur. A murit însă prea devreme, la 48 de ani, când nu urcase deplin scara succeselor sale.
Moartea lui Manuc Bei este învăluită în legende. Se zice că, pe când se refugiase în Rusia, ca să scape de urmărirea turcilor, a fost otrăvit acolo de o slugă fidelă. Altă versiune este că moartea i s-a tras de la un accident de călărie, la moşia Hânceşti, din Basarabia, unde-l avea ca musafir pe generalul Benningsen, care inspecta armata a doua rusă. Manuc a murit la 20 iunie 1817, fiind înmormântat lângă biserica armenească din Chişinău.
Culmea măririlor sale a fost numirea de Bei al Moldovei, primind acelaşi titlu pe care-l primeau şi domnitorii la numirea lor în scaun! În ce hal ajunseseră bietele Ţări Române! Astfel, marele vizir Mustafa-Paşa Bairactar i se adresează cu ”amabilul meu prinţ”, comunicându-i textual decizia sultanului: ”Dragomanul Manuc cu credinţă îndeplineşte sarcinile slujbei. Încuviinţez sârguinţa arătată de el în treburi şi mulţumesc pentru justificarea părerii mele frumoase ce am despre el. Ca răsplată pentru devotamentul său, îi hărăzesc titlul de prinţ (bei) al Moldovei şi doresc ca de-acum înainte el să adâncească strădania lui în serviciul meu”.
Căzând Mustafa-Paşa în dizgraţie, Manuc fuge la Adrianopol, iar de acolo la Rusciuk, trecând în grabă Dunărea şi aducând cu el o bună parte din avere. A fost acuzat atunci că ar fi fugit cu mulţi bani strânşi de marele vizir. Din Rusciuk, armeanul ceruse adăpost la ruşii care ocupaseră Ţara Românească. Instalându-se la Bucureşti, el intră definitiv în serviciul ruşilor, cărora le dă informaţii extrem de importante despre armata turcă. De altfel, atitudinea lui filo-rusă este cu mult mai veche, făcându-le mari servicii unor oficialităţi ţariste.
La 20 mai 1810, îi scrie însuşi ţarul: ”Domnule Manuc Bei. Multiplele dovezi ale credinţei şi sârguinţei voastre către Rusia, despre care comandantul suprem al armatei mele pe malurile Dunării nu s-au oprit să-mi raporteze, au atras asupra voastră o atenţie deosebită. În răsplata acestora şi ca semn al benevolenţei mele pentru dumneavoastră, atotmilostiv vă conferim gradul al treilea de Cavaler al ordinului Sfântul Vladimir, ale cărui semne le transmitem alăturat şi ordonăm să le depuneţi asupra voastră şi să le purtaţi după cele stabilite. Alexandru”.
Foarte abil, Manuc Bei reuşeşte să devină intermediar între armatele rusă şi turcă, în a doua fază a războiului. Astfel, pacea, dorită atât de ruşi cât şi de turci, este în mâna lui. Tratativele de la Bucureşti, purtate chiar în hanul lui Manuc, durează mult timp şi nu se termină decât la 16 mai 1812, când se semnează tratatul de pace, prin care partea Moldovei dintre Prut şi Nistru este smulsă din trupul ţării şi alipită la Rusia. Învinuit îndată de către turci de înaltă trădare şi de spionaj în favoarea Rusiei, Manuc cere ajutorul ţarului, iar la 27 mai 1816, el şi toată familia sa pornesc în Basarabia, unde bogatul armean cumpărase moşia Hânceşti. La Petersburg, îl cunoaşte pe Capo d’Istria, ministrul de externe al Rusiei, care îi făgăduieşte tot sprijinul pentru înfăptuirea proiectului său de a fonda un oraş comercial de colonişti, în sudul Basarabiei. Totul rămâne baltă, fiindcă, după cum am văzut mai la deal, Manuc moare în condiţii enigmatice la 20 iunie 1817.
Că tot veni iar vorba de moartea acestui ins extrem de malefic pentru istoria noastră, îndeosebi în ce priveşte răpirea Basarabiei de către ruşi, am obţinut foarte recent, în exclusivitate, o informaţie foarte preţioasă, nu atât pentru exactitatea ei cât mai ales pentru sentimentele pe care le-au nutrit românii faţă de ”Beiul Moldovei”. Aşadar, conform unui document, Manuc a murit în urma blestemelor rostite de misterioşii solomonari români, printre ale căror ţeluri măreţe se număra şi Reîntregirea Daciei. Dar cum anume a murit trădătorul rămâne în continuare un mister.
Locul pe care s-a construit Hanul lui Manuc aparţinuse cândva Curţii Domneşti, al cărui teren începuse să se vândă la mezat spre sfârşitul veacului al XVIII-lea. Încă nu se ştie cum a putut intra Manuc în stăpânirea acestui loc, fiindcă străinii nu aveau voie să cumpere proprietăţi în Bucureşti şi în ţară. În 1861 sau 1862, proprietarul hanului devine Lambru Vasilescu, care investeşte în reparaţia clădirii şi îi schimbă numele în ”Marele Hotel Dacia” (”Grand Hotel de la Dacie”). Acesta dispunea acum de două săli mari, care în curând au început să fie folosite pentru petrecerile lumii bune a Bucureştiului şi pentru diferite evenimente mondene. Din iarna anului 1878, în aceste săli au început să fie organizate spectacole de teatru de către I. D. Ionescu. În anul 1879, la Hotelul Dacia a avut loc un spectacol susţinut de iluzionistul american James Lwone, care a atras un numeros public. De trei ori pe săptămână aveau loc aici baluri mascate, şi acestea de un mare succes, datorat în bună parte violonistului Ludovic Wiest, care conducea şi orchestra.
Nu se cunosc împărţirea şi distribuţia încăperilor pe care le-a avut hanul în primii ani după construirea să. Se cunoaşte însă exact situaţia din anul 1875, când ”Hotelul Dacia” a fost ipotecat Creditului Urban. Hanul, devenit hotel, era alcăltuit din subsol, parter şi etaj. La subsol se aflau 15 pivniţe boltite; la parter se găseau 23 de prăvălii, două saloane mari, 10 magazii, 16 camere de servitori şi bucătari, patru odăi laterale şi un tunel în care încăpeau 500 de persoane; la etaj se aflau 107 odăi pentru locuinţe. În mijlocul curţii pavate cu piatră de râu se afla o cafenea cu toate dependinţele ei şi o grădină cu o fântână arteziană. Pe malul Dâmboviţei, pe tot lungul construcţiei, se afla un chei lucrat în piatră, larg de peste un metru. După canalizarea Dâmboviţei, în vederea deschiderii Halei de Carne, s-a construit pe această latură a clădirii încă 16 sau 20 de prăvălii. Până la jumătatea secolului al XIX-lea, localul a suferit şi modificări ale construcţiei originale. Trecând de la un proprietar la altul, în 1881 hanul se vinde la licitaţie, intrând în proprietatea lui Al. G. Băicoianu, care îl deţine până în 1916, când moare şi rămâne moştenire copiilor săi.
În anii de dinaintea Primului Război Mondial, Sala Dacia a găzduit întâlnirile oamenilor politici care doreau intrarea în război şi unirea României cu Transilvania şi Bucovina. Printre aceştia se aflau Take Ionescu, Octavian Goga, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Nicolae Filipescu şi alţii. Prin acţiunile pro-unioniste ale acestor mari oameni politici ai României, hanul s-a purificat de prihănirea din anul 1912, când, prin intermediul primului său proprietar, Rusia ne-a furat Basarabia. Să decidă cititorii noştri dacă hanul mai trebuie să poarte şi astăzi numele lui Manuc! Restaurările mai importante ale clădirii s-au făcut în anii 1848, 1863, 1966-1970, 1991-1992 şi 2009, ea încadrându-se în mod fericit în arhitectura centrului istoric al Bucureştiului.
