Magia Iernii

În pictură, Iarna este de departe cel mai distinct anotimp, îndeosebi prin albul său semnificativ. În tablourile cu celelalte anotimpuri, nu poţi ghici întotdeauna despre care este vorba. Şi în mitofolclorul românesc, Iarna are o situaţie specială; astfel, Primăvara, Vara şi Toamna sunt nişte zâne frumoase, pe când Iarna este un... moşneag. El e foarte bătrân, cu barba albă, colilie, cu ţurţuri de gheaţă la sprâncene şi la mustăţi, îmbrăcat cu 12 cojoace şi tot dârdâind de frig. ”Pomul de lângă el este uscat, de crengile căruia mai atârnă, ici şi colo, câte o frunză îngălbenită, ca zdrenţele şi hîrtiuţele rămase de pe bradul tristeţii de pe mormântul unui tânăr”.

Pământul e îngheţat bocnă şi, de câte ori Moş Iarnă umblă, pasul lui tropăie pe pământul tare. Nicio floare, numai florile de gheaţă, şi nicio altă frunză verde, decât acele bradului. Şi de câte ori moşneagul se mai scutură de frig, pe pământ ninge. Cam aceasta ar fi imaginea cu care se prezintă Moş Iarnă în folclorul nostru.

Faptul că acest anotimp este patronat de un moşneag, îi derutează până şi pe muzeografii de la Castelul Peleş, care, într-o cameră a reginei Elisabeta, unde sunt pictate toate anotimpurile, le prezintă vizitatorilor pe toate celelalte trei şi trec peste scena cu Iarna, fără să mai dea vreo explicaţie.

Totuşi, există ţinuturi româneşti, de pildă Ialomiţa, unde Iarna este şi ea o zână, dar cu părul complet alb. Zâna cea căruntă locuieşte într-un palat de gheaţă, care este păzit, pe rând, de străjerii ei: Îndrea, Gerar şi Făurar. Tot în judeţul Ialomiţa, acestei zâne i se mai spune şi Crăiasa Zăpezilor. Se spune că, de când a fost dezamăgită în dragoste, i-a îngheţat inima, care de atunci a rămas de gheaţă.

În această ipostază, Iarna este o zână tristă, care zâmbeşte rar, anume de sărbătorile tradiţionale, de dinainte şi de după Anul Nou, mai ales când vede şi ascultă copiii colindând. Atunci este şi ea iubită de oameni, care petrec. Dar după sărbători, toţi aşteaptă să vină Primăvara, sora ei; şi, ca aceasta să vină mai repede, lunii lui Făurar, adică lunii Februarie, i s-a micşorat numărul zilelor fireşti!

Totuşi, toţi se roagă de Iarnă să dea zăpadă, ca să fie belşug în anul ce urmează. Aşa este şi urarea ”Pluguşorului”:

Iarna – grea, omătul – mare,

Semne bune anul are,

Semne bune, de belşug

Pentru brazda de sub plug...

Cele mai cunoscute poezii închinate Iernii rămân cele ale lui Vasile Alecsandri, mai ales cele din ”Pasteluri”. Toţi cei trecuţi prin şcoală îşi amintesc celebrele versuri ale poetului de la Mirceşti:

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă.

Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,

Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.

Ziua ninge. Noaptea ninge. Dimineaţa ninge iară!

Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară.

Soarele rotund şi palid se prevede printre nori

Ca un vis de tinereţe printre anii trecători...

La Mihai Eminescu, cântăreţ al codrilor înfrunziţi, Iarna pustieşte totul în cale, ca în cunoscuta ”Revedere” cu codrul:

-Ia, eu fac ce fac demult,

Iarna viscolu-l ascult,

Crengile-mi rupându-le,

Apele-astupându-le,

Troienind cărările

Şi gonind cântările...

Şi totuşi, are şi Iarna bucuriile ei. La ţară, încă se mai ţin marile sărbători dinainte şi de după Anul Nou, petrecându-se după vechile tradiţii, iar la oraş mai ales copiii se bucură de zăpadă, care, măcar prin parcuri, dă un aer de prospeţime şi de puritate, cum nu se mai vede în celelalte anotimpuri. În datinile româneşti, albul nu e doar un simbol al purităţii, ci şi al sănătăţii.