Liiceanu: Comunismul e duplicitatea însăşi. E divorţul dintre cuvânt şi realitate. E minciunea de la cap la coadă
Filozoful Gabriel Liiceanu a vorbit, în podcastul "Punctul pe ştiri" realizat de Magda Grădinaru, despre sacralitatea cuvântului, subliniind că minciuna şi „prostituarea cuvintelor” sunt, în esenţă, atentate la însăşi fiinţa lumii.
Redăm mai jos o parte din discuţie.
Gabriel Liiceanu: Gala Monica Lovinescu are o importanţă aparte. Sigur că ea se petrece în fiecare an la Ateneu, în ziua naşterii – 19 noiembrie. În fiecare 19 noiembrie am avut bucuria în ultimii ani ai vieţii lor să mă duc la Paris să sărbătoresc ziua asta cu ei. E o zi formidabilă, pentru că amândoi au însemnat enorm pentru noi. Dacă m-aţi întreba: Dar ce au însemnat, până la urmă? Că înjurau comunismul? Nu.
Aş formula în termenii cei mai aleşi, mai înalţi, următorul lucru: pentru ei, conştient sau nu, cuvântul are o valoare sacră. Ei şi simţeau, ştiau că nu te poţi juca cu cuvintele. Când se spune „la început a fost cuvântul”, în acest text biblic se ascunde un adevăr fantastic. Asta înseamnă că prima întrupare a spiritului s-a făcut în cuvânt. De aceea, prostituirea cuvintelor şi, în speţă, minciuna sunt atentate la adresa sacralităţii cuvântului. Cuvântul s-a născut creând lumea, nu? În termeni mitici. Asta înseamnă că orice minciună, orice clintire a lui, orice prostituare a lui atentează la fiinţa lumii. Or, ei ştiau că lucrul cel mai monstruos este să prostituezi cuvintele.
Când Virgil Ierunca a alcătuit antologia ruşinii, a făcut un gest de o înălţime spirituală şi morală unică, cu totul ieşită din comun. Doamna Grădinaru, dacă ei mă iubeau şi eu îi iubeam pe ei, dacă eu aş fi scris o propoziţie: Doamne, partidul nostru e totuşi cumsecade şi se îngrijeşte de... Ceauşescu, nu ştiu ce, m-ar fi trecut acolo, m-ar fi însemnat cu fierul roşu al prostituării cuvintelor. Ce vreau să spun? Că nu exista rabat pentru ei de la asta.
Cum spunea Monica, nu se poate scrie cu două cerneluri, cu una scrii capodopera şi cu cealaltă faci cultul personalităţii. Aşa ceva nu merge. Această duplicitate era cea cu care s-au luptat mai mult decât orice. Or, comunismul este duplicitatea însăşi. Este divorţul dintre cuvânt şi realitate. Este minciuna de la cap la coadă. Normal că s-au luptat cu el. Şi, în speţă, cu cei care nu aveau voie să batjocorească cuvintele, pentru ca pentru un scriitor cuvântul este sacru. Or, ei o făceau în mod curent, marea, marea majoritate.
Horia-Roman Patapievici a avut ideea să dăm titlu dialogului nostru „Dezamăgirile Monicăi Lovinescu”. Dezamăgirile priveau în primul rând felul în care scriitorii din România se raportau la cuvinte. Când au văzut cum a arătat prima şedinţă a Uniunii Scriitorilor după ’90, s-au îngrozit (...) Şi s-a văzut că nu schimbau mare lucru, că nu făceau nimic. Trăiau în inerţia de dinainte. Nu au făcut niciun gest de radicalitate a schimbării comportamentului.
Jurnalistă: Şi apoi restauraţia a fost pauza Emil Constantinescu. Probabil una dintre marile dezamăgiri ale Monicăi Lovinescu, alături de o mare dezamăgire pe care a avut-o şi faţă de Regele Mihai. Pentru că, aşa cum spuneţi, Monica Lovinescu nu admitea nuanţe morale. Moral era intransigentă. Şi acea împăcare între Ion Iliescu şi Regele Mihai a durut-o personal. Pentru că era, aşa cum spuneţi, un adevăr răsturnat, o minciună.
Aşa cum dumneavoastră îmi spuneaţi, vă gândiţi des la acea formulă a lui Noica „cum intră spiritul în lume”, pentru mine e formula dumneavoastră „patria mică” şi, mai nou, pentru că v-am recitit şi pe dumneavoastră, un lucru pe care vi l-a spus mama dumneavoastră – şi aş vrea să vă întreb la ce foloseşte acum şi cum se pune în practică – „ochii te sperie, mâinile te scapă”. Cum putem face acum asta încât să ne scăpăm pe noi înşine din colimatorul istoriei groaznic.
Gabriel Liiceanu: Această poveste cu ochii te sperie, mâinile te scapă te trimite la o anumită ţinută a comportamentului când devii om mare. Deci totul pornea de la faptul că la şapte, opt ani nu aveţi cum să ştiţi, în anii '50 venea căruţa cu lemne şi îţi aruncau lemnele din căruţă pe trotuar. Câţiva ani mai târziu venea un camion, se mai civilizase, şi ţi le arunca pe trotuar. Şi te pomeneai în faţa casei, cum era cazul la noi, cu o grămadă de lemne pentru toată iarna pe care trebuia să le duci în pivniţă. Şi mama spunea: „Gabriel, du-te şi aruncă lemnele de pe trotuar pe o ferestruică în pivniţă”. Şi mă duceam şi stăteam în faţa grămezii de lemne şi mai întâi plângeam. Eu eram mic în faţa unei grămezi mari şi îmi spuneam că n-am să pot niciodată să răzbesc această grămadă de lemne. Şi după vreo oră venea mama mea, mă vedea plângând şi cărând lemne şi spunea: „Gabriel, ochii te sperie”.
Ei bine, în momentele în care obosesc, atunci când un proiect pe care trebuie să-l realizez şi am stabilit cu mine că trebuie să-l realizez pare că mă înfrânge prin greutatea lui, îmi vine în minte asta. Şi asta te obligă să tinzi către ducerea până la capăt a lucrurilor bune pe care vrei să le faci.
Ştiţi, perfecţiunea există, nu neapărat ca să o atingi, că dacă e perfecţiune e cam greu să atingi perfecţiunea, geniile pot. Dar, altminteri, e bine să-i iei ca punct de orientare. Trebuie să fac tot ce fac perfect. Nu ştiţi ce chin e să duci o carte la capăt. Este cumplit, te saturi de ea, cuvintele, care sunt, cum să spun, obsesia ta, mediul tău de muncă, sunt teribile, pentru că nu poţi să-ţi baţi joc de ele, cum ziceam. Trebuie să le dai chipul perfect în raport cu ideea pe care vrei să o transmiţi. Or, asta presupune o muncă distrugătoare. A citi de zeci de ori un text până el devine public este tare, tare greu. Şi la un moment dat ajungi să urăşti cuvintele şi să spui: „mă terorizează”. Ei bine, şi atunci trebuie să spui: „am să ajung la capăt”. Trebuie ca lucrul ăsta să fie perfect. Trebuie să tind către asta. Asta este o regulă de viaţă.
Dacă românii ar şti că lucrurile trebuie făcute perfect, chiar dacă nu poţi, dar trebuie să încerci, am avea o ţară de vis. Dar „merge şi aşa” la noi este o nenorocire.
Jurnalistă: E definiţia patriotismului, îmi amintesc eu, pe care cred că o dădea Constantin Noica: să faci lucrurile pe care le ai de făcut cât mai bine cu putinţă. Profesia ta excelează acolo. Şi aşa poţi să devii patriot. Nu urlându-ţi pe stradă naţionalismul. O să încheiem doar reamintind că această gală Monica Lovinescu are loc pe 19 noiembrie la Ateneu.
Gabriel Liiceanu: Am reuşit să imprimăm o structură. Ea are totdeauna trei momente. O prefaţă muzicală, cu George Todică, solistul de pian care e profesor la Conservatorul din Londra, este o încântare. (...) Deci prefaţa muzicală ridică starea de spirit a sălii la o înălţime cuvenită pentru eveniment şi pentru ea. Vine pe urmă dialogul cu Horia. O să-l facem împreună cât timp o să fim contemporani.
Iar momentul trei este cel în care Ioana Pârvulescu, şefa juriului, care are trei persoane, anunţă câştigătorul. E foarte frumos. E frumos şi că există un om bogat în această ţară care înţelege ca din bogăţia lui să ajute cultura, pentru că sunt foarte puţini oameni de afaceri mari şi buni în România care îşi dau seama că fără educaţie afacerile lor vor suferi la un moment dat.
Faptul că Gala Lovinescu se bucură de un premiu de 10.000 de euro pentru câştigător, vă daţi seama ce sumă e asta pentru un autor de carte. Dacă juriul se ceartă şi nu ştie să decidă între două cărţi, ce facem? Se împarte premiul de 10.000, două premii.
