Liiceanu explică de ce i-a făcut laudatio lui Bolojan / "Nu ştiu dacă sunt mai mulţi cei care îl scuipă în toate felurile sau cei care mizează pe el"

Filozoful Gabriel Liiceanu a opinat, în podcastul Magdei Grădinaru - „Punctul pe ştiri”, că România se confruntă cu provocări profunde legate de libertate, educaţie şi memorie, subliniind fragilitatea democraţiei într-un popor care abia s-a eliberat de autoritarism, importanţa culturii şi a lecturii pentru judecata corectă şi necesitatea admiraţiei şi recunoaşterii meritelor ca instrumente de consolidare a unei societăţi mature.

Redăm mai jos o parte din schimbul de idei.

Gabriel Liiceanu: Deci groaza cea mai mare a lui Putin e… cred că cuvântul care îl torturează e democraţie, ideea că el poate fi dat deoparte pe criteriul alegerii. Vedeţi ce greu e. Cazul nostru, al României: ne-am pomenit după 40 şi ceva de ani de autoritarism, de regim totalitar, un popor neliber – un popor neliber a devenit peste noapte liber teoretic, deci s-a eliberat de oroarea comunistă, dar interior nu era liber – să practice democraţia ca formă de libertate matură şi a rămas cu toate personajele pe care Iliescu le-a importat de la Ceauşescu.

Dacă noi suntem azi unde suntem, este pentru că acest popor, la rândul lui crescut în cei 40 şi ceva de ani de comunism, nu ştie cum să facă ca să scape de toţi securiştii care au pus mâna pe afaceri, de toţi activiştii şi aşa mai departe. Iliescu i-a luat la pachet. Tot ce a făcut mai trist pe linia autoritaristă Ceauşescu a fost luat în braţe de Iliescu – primul lucru, Securitatea.

Merg uneori cu taxiul şi îl întreb pe şofer, mai ales dacă e tânăr, să nu se supere dacă îl întreb, că fac un test pentru mine, spun: ştiţi ce înseamnă separaţia puterilor într-un stat? Evident că 80% îmi spun: nu ştiu, n-am auzit. Oamenii care n-au această minimă cultură a libertăţii n-au cum să-şi schimbe radical ţara şi noi tragem acum după noi criza, care vine exact pe această linie – un popor care n-a putut să se elibereze interior şi să-şi aleagă în cunoştinţă de cauză conducătorii. (…)

Ceauşescu a reuşit să împletească teoria autoritaristă totalitaristă de tip marxist cu naţionalismul, ceea ce gâdilă orgoliul, vanitatea unui popor. Naţionalismul are trecere cam în orice popor şi a fost folosit ca instrument de conducători. Iar istoria nu se scrie uşor, liber în fiecare ţară, pentru că e foarte bine să spui: tu eşti cel mai grozav, poporul tău e cel mai formidabil, noi suntem cei mai… şi aşa mai departe. Avem acum AUR, nu apare numai nostalgia după Ceauşescu şi nostalgii comuniste, nostalgia după AUR apare pe fundalul naţionalismului lui Ceauşescu.

Jurnalistă: Recitind zilele acestea, în preajma Galei Monica Lovinescu, jurnalele ei, am dat peste un fragment şi mi-am dat seama că nu numai Marchizul de Custine, dar şi Monica Lovinescu avea un spirit extraordinar de a vedea lucrurile foarte clar moral şi, la un moment dat, în anul 2000, scrie scurt şi clar – felul în care scrie este absolut formidabil: "Mihnea a fost la alegerile din Basarabia, unde comuniştii au câştigat masiv. Iată zona gri a străinătăţii apropiate dorite de Rusia, înglobând Ucraina şi Moldova." Suntem fix în această imagine pe care Monica Lovinescu o vedea atunci în 2000 în jurnalul inedit. Aş vrea să ştiu ce ar scrie acum Monica Lovinescu şi după felul în care Republica Moldova totuşi s-a descurcat acum şi a reuşit să-şi ia revanşa într-un mod absolut curajos.

Gabriel Liiceanu: Am ascultat interviul pe care l-aţi făcut cu Maia Sandu şi în care aţi pus întrebările cheie: Dar cum aţi reuşit totuşi cu o asemenea putere venită în războiul hibrid, cu acest mod de a cumpăra voturi şi celelalte? Şi a explicat că au muncit enorm ca să poată să dea replica adecvată.

Jurnalistă: A cultivat o masă critică în instituţii, aici este cheia. Cum recuperezi? Noi avem, ştiţi, o parte bună din instituţii confiscate de forţe retrograde care mereu apasă pedala restauraţiei. Ori de câte ori avem un lider politic sau un moment în care am putea să facem doi paşi înainte, apare această partidă a restauraţiei care ne trage înapoi. E absolut fabulos cum trăim în această zi a cârtiţei în istorie.

Ediţia din acest an a galei Monica Lovinescu stă sub semnul dezamăgirilor Monicăi Lovinescu. În 2001, Monica Lovinescu scria aşa: "Nu vom regăsi niciodată nu doar România noastră interbelică, ci nici măcar România viitorului la care am visat." Şi spune, cred, că cei 100 de locuitori ai României pentru care V, adică Virgil, găsea că merită să te lupţi s-au împuţinat. Suntem în acest scenariu cel mai pesimist pe care îl vedea Monica Lovinescu în 2001?

Gabriel Liiceanu: Păi, noi nu avem statistici. Dar efectiv aş fi curios să ştiu care sunt mai mulţi, pentru că tot ce se întâmplă azi în media, pe Facebook… ştiu că circulă îngrozitor opiniile pe Facebook. Şi îţi spui întrebarea dacă cei care vor lucruri care afectează istoria şi şansele acestui popor sunt mai mulţi decât cei care dau credit celor care vor să scoată barca la mal. Noi avem o şansă astăzi.

Am tot spus asta, bineînţeles că am fost luat în râs de atâţia că am mizat totul pe şansa pe care o avem, având ca prim-ministru pe cel pe care îl avem acum şi care e pus pe reaşezarea ţării pe un drum, după ce cei înainte au adus-o unde suntem. Nu ştiu dacă sunt mai mulţi cei care îl umplu de calomnii, îl scuipă în toate felurile sau cei care mizează totuşi pe el. Nu ştim dacă în diasporă sunt mai mulţi cei care au votat pentru AUR sau cei care au votat că ne duce pe o cale mult mai bună decât suntem. Nu ştim.

E limpede că atâta vreme cât contactul poporului, populaţiei din România, cu cartea, cu informaţia, cu ceea ce se numeşte educaţie este de o modestie care ne aruncă pe ultimul loc în Europa, evident că fără să ai informaţiile corecte, nu poţi să judeci corect. Evident că dacă gândirea ta nu a fost şlefuită prin lecturi, nu ai cum să judeci corect. Şi atunci, când se spune că educaţia, cultura, cititul, cartea sunt elementele cheie ale felului în care îţi aşezi viaţa pe lume şi într-o ţară, este evident că e aşa.

Or, aici, cine ştie? Cine poate să-ţi dea soluţia? Nu poţi obliga pe nimeni să citească cu forţa.

Jurnalistă: Pentru că îl menţionaţi în acel articol pe dl Bolojan, am vrut să vă întreb de multe ori la ce sunt bune exerciţiile de admiraţie? Şi eu le fac…

Gabriel Liiceanu: Mie mi se pare esenţial să fii capabil să faci exerciţii de admiraţie atunci când vezi că cineva face un bine, adică să nu taci atunci.

Există două linii diferite. Una a negativului, una a pozitivului. Linia cea mai urâtă începe cu invidia, continuă cu ura şi se termină, în cazuri extreme, cu crima. Linia bună începe cu admiraţia, cu vibraţia în faţa reuşitelor cuiva, cu scoaterea lor, cu exprimarea lor publică şi cu propunerea unor modele care pot schimba viaţa unei societăţi. Astea sunt cele două atitudini posibile. Românii cu capra vecinului şi cu celelalte, cu găştile lor, cu bisericuţele culturale, politice şi aşa mai departe.

Noi nu putem face pronosticuri, de vreme ce nu avem instrumente de măsurat. Nu avem. Cum intră spiritul în lume? Aceasta era întrebarea cheie pe care am pus-o eu de-a lungul anilor lui Noica şi era obsesivă: Cum pătrunde spiritul în lume? Nimeni nu poate măsura. Nu poţi să măsori întocmai efectele fiecărui gest. Nu poţi să măsori nici efectele gesturilor unui disident, nu poţi să măsori efectele gesturilor lui Navalnîi.

Noi nu ştim nici măcar să ne amintim, cum spune Monica: "am uitat înainte de a ne aduce aminte". Noi nu avem cultul eroilor, al martirilor. Doina Cornea n-a existat. Nu mai vorbeşte nimeni de ea. Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dacă nu investeam prin editură, prin cărţi, prin grupuri statuare şi celelalte, ar fi căzut în uitare. Credeţi-mă!

Faptul că există această gală este o victorie a memoriei, este o victorie a necăderii în uitare. Dacă lumea lui Noica, care a fost ceva unic în istoria culturii noastre, s-ar fi scufundat fără ca această lume să fi fost scoasă la suprafaţă şi cu toată lumea lui – când Noica a apărut pe lume, nu a apărut singur, a apărut într-un context, gândiţi-vă, epistolarul e format dintr-o pletoră de vreo 15 personalităţi care au marcat cultura momentului atunci. Vorbeau cea mai înaltă limbă română, aveau cultura cea mai mare, proveneau din cercuri interbelice, de la Kriterion până la Cercul de la Sibiu, toată lumea asta s-ar fi scufundat într-o uitare desăvârşită.