Legea lustraţiei şi drumul său sinuos de-a lungul anilor

La atât de mulţi ani de la Revoluţia din decembrie 1989, în România a fost adoptată Legea lustraţiei. Cu această ocazie, Societatea Timişoara a susţinut o conferinţă de presă în cadrul căreia a oferit o viziune clară asupra istoricului acestei legi, lămurind aspectele vehiculate de la aprobarea legii de către Camera Deputaţilor, aprobare ce a avut loc marţi.

Declaraţiile făcute în cadrul conferinţei de presă urmează firul Legii lustraţiei de-a lungul anilor, pe care probabil că puţini dintre noi îl cunoaştem. Necunoscându-l probabil că nu ştim nici idealurile care i-au dat naştere, nici jertfa şi nici munca titanică depusă de-a lungul timpului de cei care nu au încetat să creadă în ea şi în principiile care i-au dat naştere.

La începuturile sale în România, legea lustraţiei reprezenta în esenţă punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara:

"Ca o consecinţă a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foştilor activişti comunişti şi al foştilor ofiţeri de Securitate. Prezenţa lor în viaţa politică a ţarii este principala sursă a tensiunilor şi suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situaţiei şi reconcilierea naţională, absenţa lor din viaţa publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foştilor activişti comunişti, candidatura la funcţia de preşedinte al ţarii. Preşedintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărţirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Ştim cu toţii în ce măsură era condiţionată viaţa individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuinţe, de carnetul roşu şi ce consecinţe grave atrăgea predarea lui. Activiştii au fost însă acei oameni care şi-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist şi a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta. Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanţiile morale pe care trebuie să le ofere un Preşedinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcţii, după modelul multor ţări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Preşedinte al României ar putea candida şi personalităţi marcante ale vieţii culturale şi ştiinţifice, fără o experienţă politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituţiilor democratice şi clarificării poziţiei ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoştinţă de cauză, cu cărţile pe faţa."

Astfel cum susţin şi autorii Proclamaţiei de la Timişoara, aceasta s-a născut „din necesitatea de aduce la cunoştinţa naţiunii române adevăratele idealuri ale Revoluţiei de la Timişoara. A fost o revoluţie făcută de popor şi numai de el, fără amestecul activiştilor şi securiştilor. A fost o revoluţie autentică şi nu o lovitură de stat. A fost categoric anticomunistă şi nu doar anticeauşistă. La Timişoara nu s-a murit pentru ca activişti comunişti din rândurile doi şi trei să treacă în frunte şi unul din participanţii la genocid să fie numit de către aceştia ministru de interne. Nu s-a murit pentru ca dezbinarea socială şi naţională, cultul personalităţii, cenzura mass-mediei, dezinformarea, ameninţările telefonice şi scrise şi toate celelalte metode comuniste de constrângere să fie practicate în văzul lumii, în timp ce nouă ni se cere pasivitate în numele stabilităţii sociale. Această Proclamaţie se adresează în primul rând celor care au primit revoluţia cadou şi se miră de ce suntem nemulţumiţi, de vreme ce dictatura a căzut, s-au abrogat o serie de legi proaste şi a mai apărut şi câte ceva în prăvălii. Acum ştiu de ce suntem nemulţumiţi: nu acesta a fost idealul Revoluţiei de la Timişoara. Noi, autorii acestei Proclamaţii, participanţi la evenimentele dintre 16 şi 22 decembrie 1989, nu considerăm Revoluţia încheiată. O vom continua paşnic, dar ferm. După ce am înfruntat şi am învins, fără ajutorul nimănui, unul dintre cele mai puternice sisteme represive din lume, nimeni şi nimic nu ne mai poate intimida.” Proclamaţia a fost emisă la data de 11 martie 1990.

Iată istoria Legii lustraţiei, astfel cum o aflăm din declaraţiile preşedintelui Societăţii Timişoara, Florian Mihalcea, făcute în cadrul conferinţei de presă susţinute la sediul societăţii, joi, 1 martie:

„Aşa cum ştiţi, avem din nou o Lege a Lustraţiei, aprobată de către Parlamentul României. Spun ‘din nou’ pentru că, aşa cum iarăşi ştiţi, în 2010 a mai fost aprobată o Lege a Lustraţiei, dar într-o altă formulă. Ea a fost, ca un scurt istoric, respinsă de către Curtea Constituţională. Şi, conform procedurilor parlamentare, Legea trebuia revăzută, revizuită în sensul respectării Deciziei Curţii Constituţionale. Deci, aş vrea să va spun de la început că forma pe care o avem acum a Legii este, în mod evident, rezultatul unui proces de punere în acord a Legii pe care noi am conceput-o, încă din 2004, cu prevederile Curţii Constituţionale.”

Din acest motiv, Parlamentul trebuia să elaboreze o nouă Lege, punând în acord Legea votată în urmă cu doi ani, cu prevederile Curţii Constituţionale. Astfel că legea a ajuns în Senat unde nu i s-a adus niciun fel de modificare. “Noi ne aşteptăm ca acei consilieri şi jurişti ai Senatului, plătiţi din banii noştri, să elaboreze modificări legii. Nu au făcut-o; au introdus aceeaşi lege şi, evident, a fost respinsă de către Senat pentru că nu era niciun fel de modificare făcută faţă de proiectul iniţial care s-a dovedit a fi neconstituţional. Din acest motiv a şi fost respinsă la data de 26 aprilie 2011, în urmă cu aproape un an. În momentul în care a ajuns, la data de 2 mai 2011, la Comisia Juridică a Camerei Deputaţilor, ne-am dat seama că trebuie să elaborăm un nou proiect de lege pentru că se pare că suntem singurii care lucrăm benevol pentru Camera Deputaţilor pentru a se formula corect o Lege la care noi ţinem foarte mult.”

Astfel că Societatea Timişoara a propus Comisiei Juridice a Camerei Deputaţilor o serie de amendamente privind Legea lustraţiei. Aceste amendamente sunt cele care au fost operate în Lege.

“Ce s-a întâmplat? Acestea (n.r. amendamentele) au fost, în marea lor majoritate, adoptate de către Camera Deputaţilor şi, din acest punct de vedere, putem să spunem că, pe de-o parte, suntem mulţumiţi de modul în care a fost adoptată această lege pentru că amendamentele sunt cele ale Societăţii Timişoara. Au mai apărut câteva amendamente şi în dezbaterile din Comisia Juridică, care nu ne aparţin, şi care fac rău Legii lustraţiei, dar acesta este, de fapt, jocul politic ce se face la orice adoptare de lege.”

Mergând pe cursul Legii lustraţiei, Florian Mihalcea arată că: “Vreau să încep prin a spune câteva nume ale celor care au făcut foarte mult pentru adoptarea acestei Legi. Şi anume, este vorba despre Teodor Mărieş care, prin greva foamei care a făcut-o, a impulsionat adoptarea Legii. Şi, din cadrul Parlamentului, aş vrea să-i amintesc pe Sever Voinescu, Monica Macovei şi Roberta Anastase care au răspuns solicitării noastre, şi care au făcut posibil ca această Lege să fie adoptată. Dezamăgirea pe care o am faţă de votarea Legii din Camera Deputaţilor este că deputaţii PNL nu au participat la vot. Este extrem de straniu că această Lege, care a fost iniţiată în 2005 de către parlamentari PNL, o lege care aparţine, de fapt, PNL-ului – ei sunt trecuţi acolo ca iniţiatori ai Legii şi vor rămâne aşa în istorie - nu au participat la votul propriei lor Legi.

Legea Lustraţiei este un substitut al propriei conştiinţe pentru cei care, ignorând principiile fundamentale ale moralei şi decenţei, s-au retras în ei înşişi, din proprie pornire şi de la început, din viaţa publică a unei ţări, la a cărei distrugere sistematică, timp de decenii, au contribuit substanţial.

În legislatura trecută, atunci când s-a adoptat cealaltă variantă a Legii lustraţiei, înainte de a fi respinsă de către Curtea Constituţională, a fost prima şi ultima oară când PD-L şi PNL au votat împreună o lege. De data aceasta, se pare că relaţiile dintre cele două partide s-au tensionat şi mai mult, şi nici măcar pentru legea pe care a propus-o PNL-ul, aceştia (n.r., peneliştii) nu au participat la acest vot.”

Un alt aspect atins în cadrul conferinţei de presă s-a referit la criticile aduse Legii lustraţiei în ultimele zile: “Ştiţi foarte bine că, în presă, au apărut deja foarte multe opinii despre Legea lustraţiei. În primul rând, aş vrea să spun că opiniile, dezbaterile, talk-show-urile sunt bazate pe zvonuri şi informaţii. Nu cred că vreunul dintre participanţii la aceste talk-show-uri a citit legea votată. De ce spun asta? Pentru că ea nu este – cel puţin, aseară n-a fost – pe saitul Camerei Deputaţilor şi nu ştiu de unde puteau s-o obţină... Vorbeam despre criticii legii. Aceştia spuneau de curând că noi am renunţat într-un fel la principiile noastre - chiar la punctul 8 (n.r. al Proclamaţiei de la Timişoara) – pentru că a apărut această ‘mare noutate’ la Lege, şi anume faptul că aleşii sunt scoşi din Legea lustraţiei. Or, acest amendament noi l-am întocmit deoarece Curtea Constituţională specifica faptul că aleşii nu pot fi supuşi acestei legi. Până la urmă, trebuie să ne gândim că orice lege este rezultatul unui compromis politic; chiar dacă nu ne convine, nu avem ce să facem; trebuia acest lucru făcut. De asemenea, o altă imperativă a Curţii era că persoanele pot fi lustrate, şi nu grupurile de persoane, şi categoriile profesionale. Or, din acest motiv, o să vedeţi în lege, nu mai vorbim despre categorii, ci despre persoane. Ba mai mult, în corpul Legii, explicăm şi de ce aceste persoane sunt lustrabile. Şi o să va dau un exemplu, la punctul F: Persoana care a făcut parte din structurile organelor de Securitate şi a colaborat cu Securitatea, constatată ca atare, a încălcat unul dintre Articolele 27 şi 34 din Constituţia Republicii Socialiste România, adoptată în 1965, sau unul dintre articolele: 2, 3, 5, 7, 12, 13, 17, 18, 19 şi 20 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

La fiecare punct veţi găsi astfel de lucruri. De exemplu, cel care a încălcat prin atribuţiile sale de serviciu, articolele din Constituţia României din 1965 pentru că, la un moment dat, în hotărârea Curţii Constituţionale se spunea că nu poţi să consideri a fi vinovate anumite persoane care au comis anumite fapte, dar care au respectat legile din perioada respectivă. Or, aceste persoane, NU au respectat legile din perioada respectivă! Trebuie să ne gândim că în Constituţia din 1965, de exemplu, cenzura era interzisa! Deci, este evident că persoanele care au aplicat cenzura, nu au respectat legislaţia din acea perioadă. Şi, din acest motiv, credem noi că legea corespunde prevederilor Curţii Constituţionale. De asemenea, există hotărâri CEDO care spun, în ceea ce-i priveşte pe aleşi, că este dreptul lor de a-şi depune candidatura şi al poporului de a-l alege pe un anume ‘tovarăş’, chiar dacă ştie despre trecutul lui, despre cine este. Dacă poporul hotărăşte să-l aleagă, este treaba acestuia. Curtea, în schimb, este cu mult mai aspră când este vorba despre funcţionari, oameni angajaţi de către Stat, plătiţi de către contribuabil. Aici se poate aplica mult mai clar o Lege a Lustraţiei.”

Pentru a răspunde criticilor, care sunt în principal două – faptul că s-a înjumătăţit Legea lustraţiei şi că este prea târziu pentru o Lege a lustraţiei - Florian Mihalcea a citit din documentul numit “Opinie” făcut pentru prima dată public în cadrul conferinţei de presă. Această “Opinie” a fost scrisă la solicitarea Camerei Deputaţilor în momentul în care Legea a fost respinsă de către Curtea Constituţională: Legea Lustraţiei este un substitut al propriei conştiinţe pentru cei care, ignorând principiile fundamentale ale moralei şi decenţei, s-au retras în ei înşişi, din proprie pornire şi de la început, din viaţa publică a unei ţări, la a cărei distrugere sistematică, timp de decenii, au contribuit substanţial.

“Până la urmă, Legea Lustraţiei la asta se referă: faptul că ei NU s-au retras a condus la impunerea unei astfel de legi, dat fiind faptul că nu sunt încă 22 de ani de la căderea comunismului la noi. Or, să nu credem că sunt 22 de ani din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989. Există, iar istoricii recenţi vorbesc şi d-lor, un neocomunism; expresia pe care a consacrat-o Corneliu Coposu. Şi, ţinând cont de faptul că abia în 2006 comunismul a fost condamnat oficial, putem spune că a existat o perioadă de tranziţie, deoarece o decomunizare a României nu se putea face în anii '90, aşa cum ne-am fi dorit cu toţii. În Spania, de exemplu, după Franco, au trecut douăzeci de ani până când a început să se întreprindă procesul de eliminare a colaboratorilor acestuia. La fel, s-a întâmplat în Germania s.a.m.d. Din punctul asta de vedere, suntem mulţumiţi; nu credem că este prea târziu, dar avem o mare nemulţumire, gândindu-ne la superficialitatea cu care a fost tratată această Lege, şi există aici mai multe aspecte, printre care unul absolut ridicol, respectiv faptul că a putut să treacă un preambul bazat pe o greşeala de dactilografie. Pe de altă parte, suntem nemulţumiţi de modul în care politicienii au privit această Lege, încercând să negocieze politic intrarea sau ieşirea de sub aceasta a anumitor persoane. Întotdeauna pe noi nu ne interesează persoanele, dar, se pare că, în politică, aşa se lucrează: pe persoane.

Această Lege este făcută pentru viitor. Nu este făcută pentru un personaj care, vremelnic, se află într-o poziţie. Ştiţi, există trei amendamente. Unul împotriva Monicăi Macovei, iar celelalte două, contra lui Răzvan Mihai Ungureanu şi Theodor Meleşcanu. Nu credem că este normal ca astfel să se privească lucrurile, dar, până la urmă, această Lege este perfectibilă; după ce va fi promulgată, poate fi amendată. Pot apărea modificări şi, sunt convins că, atunci când se va schimba Puterea, vom purcede şi la o modificare a Legii.

Eu sper că toate aceste modificări vor fi înspre îmbunătăţirea acesteia. Dar, să nu uităm: Legea este valabilă doar cinci ani! Un timp extrem de scurt, istoric vorbind. Or, asta nu înseamnă că un anume personaj a fost lustrat pe viaţă! Este vorba despre persoanele numite. Aleşii - de la Preşedintele României, până la consilierii locali - nu pot fi lustrati; este decizia imperativă a Curţii Constituţionale şi nu putem trece peste ea.”

Legea lustraţiei, atât de greu încercată de-a lungul anilor, indiferent de forma în care a fost aprobată, este şi va rămâne un exemplu de perseverenţă în urmarea unor idealuri, fapt care ar trebui să ne dea de gândit tuturor: “Nu am încetat niciodată să credem că, în România, Legea Lustraţiei este necesară, şi este o dovadă că societatea civilă poate să se manifeste şi în alte moduri pentru a-şi îndeplini scopurile. Şi se ştie din Statut că acesta este unul dintre scopurile noastre principale, şi după o perioadă în care am încercat să-i convingem prin mitinguri, demonstraţii de stradă, prin alte forme de presiune, pe aleşii noştri să adopte o Lege a Lustraţiei, ne-am dat seama că avem alte metode, mult mai eficiente, pentru a ne atinge scopurile, şi acest lucru îi sfătuiesc pe toţi cei care fac parte din societatea civilă: să ştie că au şi alte arme, nu doar mitingurile şi demonstraţiile care sunt sau nu ascultate de către Putere.”