Înţelepciune antică. Povestea lui Diogene - omul care avea totul
alte articole
Pierduţi în tumultul societăţii, prizonieri ai problemelor stringente pe care trebuie să le rezolvăm, puţini dintre noi reuşim să transcendem realitatea imediată şi să ne punem întrebări despre rostul vieţii, despre bine şi rău, despre cum ar trebui să trăiască fiinţa umană pentru a-şi merita titlul de Om. Iar atunci când reuşim, mare parte din merit aparţine filozofilor, cei care sapă la rădăcina condiţiei umane, lăsându-ne în urmă învăţături care ne provoacă şi ne ajută să ne elevăm gândirea.
Unul dintre cei mai renumiţi filozofi care au lăsat în urmă modele nepieritoare de gândire a fost Diogene din Sinope, fondator al Şcolii Cinice, a cărui poveste o vom prezenta în rândurile ce urmează.
În anul 412 î.Hr., în oraşul Sinope din Grecia antică, se năştea un băiat pe nume Diogene. Copilăria sa a luat o cu totul altă turnură după ce familia i-a fost trimisă în exil în Atena, pe motiv că tatăl său a încercat să pună în circulaţie bani falşi. Nu a fost deloc uşor pentru Diogene să treacă de la casă şi mâncare bună şi o poziţie în societate, la o viaţă în care nu mai avea niciunul dintre aceste lucruri. Erau atât de săraci încât aproape că mureau de foame.
În acele zile, Atena era un renumit centru cultural, iar unul dintre cei mai faimoşi cetăţeni ai săi era un filozof pe nume Antistene, care susţinea că o persoană nu posedă lucruri ci, mai degrabă, lucrurile ajung să posede persoana. Dacă cineva îşi măsoară succesul prin cât de multe şi de valoroase sunt lucrurile pe care le deţine, atunci acea persoană nu va putea să deţină fiecare lucru posibil pe care şi-l doreşte şi nu se va opri din a-şi dori din ce în ce mai multe lucruri. Cu alte cuvinte, o astfel de persoană nu va putea atinge un punct în care să fie cu adevărat fericită, aşadar, cu cât mai puţine lucruri îşi doreşte o persoană, cu atât este mai probabil ca acea persoană să fie fericită.
Diogene, băiatul care pierduse aproape totul, l-a ascultat pe Antistene şi s-a gândit la propria lui situaţie. Nu a fost lăcomia tatălui său care i-a provocat probleme? Nu a fost el însuşi depresiv pentru că îi era dor de tot ce au lăsat în urmă?! Diogene a ajuns la concluzia că filozoful avea dreptate. Cu timpul, şi-a dezvoltat propriul concept filozofic şi a început să vorbească despre el, atrăgând mulţimi din ce în ce mai mari de oameni.
În timp ce reputaţia lui creştea, oamenii îi cereau sfatul pentru tot felul de lucruri. Uneori pentru că ştiau că este înţelept, iar alteori pentru că răspunsurile sale erau destul de hazlii.
Când o femeie a întrebat "care este timpul potrivit pentru a lua cina", filozoful i-a răspuns: "Dacă eşti bogat oricând doreşti, iar dacă eşti sărac oricând poţi."
Unui tânăr care i-a mărturisit că nu crede că este potrivit pentru a studia filozofia, Diogene i-a replicat: "De ce trăieşti atunci, dacă nu-ţi pasă să trăieşti bine?"
Atunci când o persoană s-a plâns că viaţa este un lucru rău, filozoful a corectat-o: "Nu viaţa însăşi, ci a trăi într-un mod bolnav".
Întrebat de unde a venit, Diogene a explicat că este "un cetăţean al lumii (cosmopolit)", iar atunci când cineva a vrut să ştie ce fel de om este, răspunsul lui a provocat amuzament: "sunt un Socrate care a luat-o razna".
Cu trecerea timpului, Diogene a devenit faimos. El spunea mereu: "De când Antistene m-a eliberat, adică m-a eliberat din a-mi dori lucruri de care nu aveam nevoie cu adevărat, am încetat să mai fiu un sclav".
Diogene trăia din ceea ce profesa. Uneori scria piese de teatru pe care lua ceva bani, alteori nu avea nimic şi trăia din cerşit. Avea foarte puţine posesiuni şi dormea pe străzi sau în parcuri şi-i batjocorea neîncetat pe atenieni pentru modul lor de a trăi. Se spune că o bună bucată de vreme a trăit într-un butoi mare de vin.
Într-o zi un prieten i-a spus: "Stiu că lucrurile nu contează prea tare pentru tine Diogene, dar acum văd că ai reuşit să pierzi şi cupa aia cu care beai apă de la fântânile publice".
"Nu am pierdut cupa", l-a corectat Diogene, "am dat-o de pomană". "Am realizat că nu era un lucru necesar când am văzut că un copil la fântână bea apă din căuşul palmelor."
Diogene credea în auto-control şi considera foarte important în viaţă cultivarea virtuţilor, a excelenţei în comportament, precum şi respingerea lucrurilor considerate inutile, care pot face rău sufletului, cum ar fi bunurile personale şi statutul social. Drumul spre adevărata libertate si fericire necesită, în viziunea lui, o existenţă simplă.
Pentru modul în care trăia, unii i-au spus Diogene-Câinele, însă filozoful nu părea să fie deloc jignit de acest lucru. Un câine, a explicat el, fiind mai mult în contact cu natura, este, prin urmare, mult mai apropiat de adevărata fericire. Câinelui nu-i pasă de statutul social sau de bunuri materiale; câinele nu este sclavul dorinţelor superficiale care ofilesc inimile oamenilor. Câinele trăieşte viaţa în prezent şi nu este îngrijorat de noţiuni abstracte care i-ar putea îmbolnăvi sufletul.
Deşi erau mulţi cei care nu îl apreciau pe Diogene şi mesajul pe care îl transmitea, chiar şi ei trebuiau să recunoască lejeritatea şi împăcarea în care trăia acesta.
"Cei care sunt pregătiţi mă vor înţelege, cei care nu sunt pregătiţi mă vor asculta şi nu mă vor înţelege. Ei trebuie să vină atunci când momentul este potrivit pentru ei şi este mai bine să ajung cu adevărat la o persoană decât să fiu înţeles greşit de 1.000", spunea Diogene.
Cândva, un om l-a rugat pe Diogene să-i împrumute o carte spunând că pur şi simplu nu are timp să stea să studieze cu el.
Diogene i-a zâmbit: "Dacă tu ai venit la mine flămând şi eu ţi-aş oferi posibilitatea de a alege între un platou de smochine şi un tablou cu smochine, nu ai alege lucrul real în locul imitaţiei? Dar acum, când sufletul tău este flămând după virtute şi împăcare, tu esti în stare să renunţi la lucrul real în favoarea cititului despre el. Prietene, a învăţa cum să trăieşti bine nu este de ajuns, trebuie chiar să o faci."
Diogene a stat în Atena mulţi ani deşi a călătorit şi în alte părţi ale Greciei la solicitarea altora care voiau să înveţe de la el. La un moment dat, când avea 70 de ani, se afla pe o corabie care a fost capturată de piraţi.
Piraţii au rămas uimiţi când Diogene le-a vorbit calm şi fără frică: "Prieteni, sunteţi bineveniţi să luaţi orice este al meu, dar permiteţi-mi să vă explic că eu cred că nu va fi niciodată de ajuns".
Ulterior, şeful piraţilor i-a spus: "Eşti fie cel mai curajos om pe care l-am cunoscut vreodată, ori cel mai prost dintre toţi, dar să nu crezi că vei scăpa de destinul tău. Te vom vinde alături de toţi ceilalţi la piaţa de sclavi".
Diogene a fost dus la piaţa publică de sclavi din insula Creta, iar acolo cei care se ocupau de licitaţie l-au întrebat ce abilitaţi are. Diogene a răspuns: "Pot guverna oameni şi îi pot învăţa să se guverneze pe ei înşişi, aşa că vindeţi-mă cuiva care vrea să înveţe".
Auzind această replică, un om bogat din mulţime l-a cumpărat pe Diogene şi l-a luat cu el acasă, în oraşul Corint. Pe drum, aflând pe cine a cumpărat, l-a eliberat pe filozof, dar l-a rugat să vină în Corint şi să-l înveţe pe el şi pe copiii săi. Diogene a acceptat şi a trăit în Corint pentru restul vieţii sale devenind o parte din cultura acelui oraş.
Se spune că, la un moment dat, Alexandru cel Mare a venit să-l viziteze pe filozof în Corint. L-a găsit pe Diogene odihnindu-se în lumina soarelui, s-a prezentat, şi l-a întrebat dacă poate face ceva pentru el.
"Da, dă-te la o parte din lumina soarelui!", i-a răspuns Diogene.
Alexandru cel Mare a fost atât de impresionat de remarca filozofului încât ar fi spus: "dacă nu aş fi Alexandru, aş vrea să fiu Diogene", la care Diogene a replicat "dacă nu aş fi fost Diogene, aş vrea să fiu tot Diogene".
Interesant este că Diogene ar fi murit în aceeaşi zi în care Alexandru cel Mare murea la Babilon.
Un alt filozof grec, Epictetus, l-a descris pe Diogene ca fiind gentil, binevoitor şi binedispus în faţa a ceea ce alţii ar fi considerat mari greutăţi. Considera că rolul său este să aibă grijă de ceilalţi în timp ce se punea pe sine însuşi la dispoziţia lui Dumnezeu. Pentru că nu voia nimic de la alţii era total împăcat cu oricine întâlnea şi pentru că era mereu împăcat cu sine însuşi, tot pământul era casa lui, nu doar un loc anume.
Când a fost capturat de piraţi nu a murit de grija prietenilor săi din Atena, sau de Atena, ci a încercat să-i cunoască pe piraţi şi să-i schimbe. Filozoful a rămas acelaşi chiar şi atunci când a fost vândut ca sclav, şi în perioada când a trăit în Corint. Se poate spune despre Diogene că este unul dintre acei indivizi rari, un om cu adevărat liber.
