Infractorii şi fuga de adevăr

De la începuturile sale, comunismul a văzut în infractor aliatul pe care putea pune bază. În Manifestul Partidului Comunist, Marx vorbea despre "Lumpen proletariat", clasă care comasa păturile de jos ale societăţii şi care a contribuit masiv la instaurarea şi consolidarea comunismului. Răsplata a constat în îmbogăţirea rapidă şi ascensiunea accelerată pe scara socială. România a urmat şi ea aceeaşi linie.

Partidul Comunist a favorizat infractorii în orice împrejurări. Cei care am trecut prin „epoca de aur”, încă ne amintim cum fostul dictator cuprins din când în când de vreo melancolie analfabetă se gândea la deţinuţii de drept comun. Semna un decret, iar a doua zi, străzile neiluminate pe care nostalgicii le-au uitat ca prin minune, se umpleau de puşcăriaşi. Unul dintre motivele principale era terorizarea populaţiei. În viziunea Partidului Comunist, oamenii trebuiau să gândească cât mai puţin şi să se concentreze pe lupta pentru supravieţuire. A popula din senin o societate cu oameni care ar fi trebuit să se afle în închisori îi adăuga românului o preocupare în plus, anume cum poate merge până la servici sau la prieteni în siguranţă.

Acesta este infractorul de forţă din vremurilor moderne.

Majoritatea lor au făcut afaceri cu statul, aducând populaţia pe culmile sărăciei şi disperării. În frunte stă chiar fostul prim ministru Adrian Năstase, care a primit recent o răsplată simbolică. Urmează o lungă listă de parlamentari, miniştri, oameni politici de la toate nivelele, pleiade de oameni de afaceri, oameni din lumea sportului, etc.

De la baronii locali care sfidează de pe culmi ale nesimţirii, la găinarii de duzină cu ochii aţintiţi pe buzunarele noastre, ei constituie o clasă care a prins putere în sine, dar a cărei existenţă în lipsa unei definiri precise este greu conştientizabilă. O structură semi-ocultă, care a înlocuit nucleul normalităţii.

De o gravitate excepţională este faptul că prin reprezentanţii din organul legislativ noua clasă a ajuns să elaboreze legi cu dedicaţie. Vorbim de legea amnistiei şi a graţierii şi noul cod penal. Toate favorizându-i pe marii şi micii infractorii şi dând undă verde la furat la toate nivelurile. Există în plus o mulţime de circumstanţe legislative care-i încurajează pe infractori: contopirea pedepselor, pragul vârstei de peste 60 de ani, etc., toate menite a le consolida poziţia. Recent a început să se vorbească de arestul la domiciliu.

Partidul Comunist a favorizat infractorii în orice împrejurări. Cei care am trecut prin „epoca de aur”, încă ne amintim cum fostul dictator cuprins din când în când de vreo melancolie analfabetă se gândea la deţinuţii de drept comun. Semna un decret, iar a doua zi, străzile neiluminate pe care nostalgicii le-au uitat ca prin minune, se umpleau de puşcăriaşi

Până la ce grad a fost deja ocupată România de hoţi? Cu toate că la suprafaţă nu este un proces pe deplin vizibil, în lupta cu conştiinţele românilor balanţa s-a înclinat periculos de mult de partea lor. Putem vorbi chiar de un anume spaţiu, în care minţile românilor sunt constrânse să trăiască în captivitate, de o replică subtilă a marii închisori în aer liber, în care trăiam în comunism.

S-a creat un mediu bolnăvicios întreţinut, inconştient sau nu, chiar de mass media românească (ne-incluzând aici media deviată). Ce rost are să se vorbească şi să se dezbată atât de mult pe tema puşcăriaşilor? Cum este posibil ca vocile din spatele gratiilor să fie în continuare formatoare de opinie? De ce oameni ca Adrian Năstase sau Gigi Becali, peste care ar trebui să se aştearnă praful uitării, sunt menţinuţi cu forţa în minţile românilor? Este parte a marelui plan diabolic: în jurul lor trebuie să se formeze şi prin ei trebuie implementate ideile şi noţiunile deviate care pervertesc morala umană. Imediat după arestarea fratelui ei, sora lui Adrian Năstase declara pe toate canalele că România este în cătuşe, de părcă Adrian Năstase ar fi România.

După încă un decembrie concluzia rămâne mereu aceeaşi: timp de 24 de ani am fost minţiţi. Parţial corect, dar îndrăznim să formulăm problema dintr-un unghi diferit, observând că de fapt de 24 de ani fugim de adevăr. Vedem mereu cauza mizeriei în afara noastră: în clasa politică, în cercuri imaginare străine, imaginare sau nu, care ar unelti împotriva noastră, în democraţie mai nou, etc.

Dar aproape niciodată nu ne întrebăm dacă apariţia monstruozităţilor precum clasa penalilor nu are cumva legătură cu respingerea adevărului.

Bunicul meu avea o vorbă, anume că adevărul îl supără pe om. Sunt momente când este greu de acceptat, dar s-ar părea că am ajuns deja în faţa alegerii.