Trăiască patria noastră Republica Mafiotă România

În vremurile noastre hoţia şi crima sunt cele mai preţuite. Aşa cum pe vremuri făceai carieră dacă învăţai bine şi erai respectat pentru altruism, acum ajungi mai popular cu cât eşti mai venal, mai lipsit de caracter. Se vede cu ochiul liber.

Guvernul este condus de un fost (?) procuror suspectat la un moment dat că ar fi aruncat un coleg pe geam. Mentorul său a avut, după cum era şi firesc, întâlnirile sale cu Legea: a fost pe rând băgat - apoi scos - de la închisoare, incriminat, sinucis, apoi victimizat şi în final lăudat ca reper moral al ţării - de către colegii de Partid.

Unii dintre potentaţii de ieri, grobieni şi unsuroşi, zac şi acum la răcoare. Alţii stau la coadă să intre. Mai toţi se declară deţinuţi politici. Niciunul nu e vinovat - toţi sunt zâne. Şi suferă, să ştiţi! Sunt stresaţi. Vă gândiţi niţel câtă suferinţă se poate strânge pe un criminal care zace la închisoare? Aşa că distinşii lor colegi din Parlament dau încă o dată dovada solidarităţii breslei şi încearcă să voteze legea amnistiei. O fac cum se cuvine, noaptea, la ceas de seară, hoţeşte, la şmecherie, la alba-neagra, aşa cum au fost educaţi de sistem. Aşa cum stă bine oricărui bandit.

Între timp baronii locali ţipă de “foame”. Nu le mai ajung pădurile decimate, taxele, şpăgile şi afacerile. Ajung să ceară bani în gura mare. Aşa că gaşca politică din Parlament, “emanată” de tot acest ghem incredibil de corupţie, se pune pe lucru şi începe să voteze legi cu dedicaţie. Iar când sunt prinşi, emit scuze halucinante. Cu cât mai sfruntate, cu atât mai paralizante. Au învăţat şmecheria de la foştii ilegalişti.

Suntem în plin picaj. Societatea, şandramaua asta prinsă cu sârmă, se învârte cu o viteză tot mai mare, gata să se rupă în bucăţi sub presiunea degenerării. Jaful devine tot mai nesimţit, minciunile tot mai sfruntate, spălarea pe creier tot mai extremă, crimele mai odioase, setea de bani şi putere tot mai mare. Aşa se separă apele în centrifuga istoriei.

Se observă un simptom tipic al guvernelor care stau să moară, care treptat devin autiste, hulite – statul devine tot mai supărat pe stradă: dacă nu sunt femeile bătrâne din Pungeşti cele bătute de scutieri, sunt tinerii şi presa din Piaţa Universităţii.

Funia se apropie de par. Cu cât un guvern este mai violent, cu atât este mai disperat.

Societatea, şandramaua asta prinsă cu sârmă, se învârte cu o viteză tot mai mare, gata să se rupă în bucăţi sub presiunea degenerării. Jaful devine tot mai nesimţit, minciunile tot mai sfruntate, spălarea pe creier tot mai extremă, crimele mai odioase, setea de bani şi putere tot mai mare. Aşa se separă apele în centrifuga istoriei.

Ponta nu e economist. Altfel ar cunoaşte principiul fundamental al contabilităţii: scadenţele nu pot fi evitate, ci doar amânate. Cu cât le amâni mai mult, cu atât datoria devine mai mare.

‘Geaba eviţi întrebări la conferinţe de presă, în zadar minţi de îngheaţă apele, de pomană te dai zmeu. După ce ai isprăvit toate şmecheriile din tolbă, ceasul continuă să ticăie. Ziua în care Familia va fi trasă în ţeapă pentru toate nelegiuirile comise din ’46 încoace se apropie. Doar că obişnuiţi cum sunt să câştige într-una, nu pot crede una ca asta.

Orice baston dat în cap unui amărât de pe stradă, orice minciună rostită la TV, orice hoţie, orice dezinformare din presa aservită, bate încă un cui în coşciugul Familiei care conduce România prin minciună, jaf, crimă şi strâmbăciune.

Trăiască mândra noastră patrie, Republica Mafiotă România!