În căutarea perlelor negre din Polinezia (video)

Se numesc perle negre, dar nu trebuie să fii un specialist pentru a constata că rareori sunt negre. Aceste pietre semipreţioase - care în mitologia polineziană sunt considerate ca fiind primele picături de lumină pe care Creatorul le-a dat zeului frumuseţii - în realitate variază între trandafiriu, auriu, arămiu, albastru, violet, negricioase, de un verde strident sau de felurite nuanţe de gri strălucitor, dar şi în combinaţii de trandafiriu şi purpuriu, verde şi auriu, verde şi negru, albastru şi negru ori de violet şi negru. Nu vor exista niciodată două perle identice. Cu oricât de multă atenţie sunt îngrijite ele nu sunt niciodată la fel, fiecare stridie dând naştere unei perle de o dimensiune, nuanţă şi luciu diferite. Chiar dacă este vorba despre perle de cultură, natura îşi rezervă întotdeauna ultimul cuvânt.

Polinezienii antici colectau perle din stridiile Pinctada margaritifera, scufundându-se în apele turcoaz care înconjoară insulele arhipelagurilor polineziene, cum ar fi Tuamotu. Foarte rar, doar cei norocoşi găseau perle în interiorul stridiilor. De fapt, se spune să trebuiau să deschidă aproximativ 15.000 de stridii pentru a descoperi o perlă naturală.

Cultivarea perlelor

În anii '60, în aceste paradisuri ale mărilor de Sud, a ajuns o metodă pentru a le cultiva. Metoda a fost adusă de o mână de meşteşugari japonezi, plătiţi în acel moment cu salarii în jur de 20.000 de euro, iar ei au fost singurii, până în anii '90, care au stăpânit tehnica de cultivare în arhipelagurile polineziene. Astăzi, misterul a încetat să le aparţină în mod exclusiv, iar insularii sunt cei care îşi câştigă acum existenţa cu creşterea perlelor - cultivate în ferme, de obicei, de familie - în atolii împrăştiaţi cum ar fi Rangiroa, Manihi sau Fakarava.

Insularii trăiesc în colibe modeste în faţa lagunelor iar vizitatorii pot participa la procesul, care, în esenţă, constă în a opera stridii: în doar câteva secunde şi cu o precizie chirurgicală.

Cultivarea perlelor negre înseamnă multă muncă, dar şi iscusinţă. Primul pas este sortarea atentă a scoicilor negre. După ce sunt deschise uşor, se face cu grijă o incizie în corpul lor cu ajutorul unui bisturiu. Se introduce, de pildă, o bobiţă de sidef, precum şi o porţiune din ţesutul mantalei de la o altă scoică vie. După aceea, lucrătorii duc scoicile înapoi în lagună; ei au grijă să le menţină în viaţă îndepărtând algele sau lipitorile din jurul lor. La fiecare două luni, se scot din apă pentru a fi curăţate de paraziţi, şi în mod constant trebuie revizuite cele cu defecte şi protejate de apetitul ţestoasele şi al altor peşti tropicali, care sunt atraşi de aceste stridii scufundate la aproximativ zece metri adâncime.

Încetul cu încetul, ţesutul de manta implantat „învăluie” corpul străin şi îl îmbracă cu nenumărate straturi de sidef — o substanţă lucioasă. Dacă scoica nu respinge implantul, într-un an şi jumătate sau doi se va naşte o perlă. Cu cât stratul de sidef este mai gros, cu atât perla este mai strălucitoare.

Valoarea perlelor negre

Vor fi necesari aproximativ doi ani pentru ca o stridie să producă prima sa recoltă, de calitate mai scăzută în comparaţie cu cele trei pe care le dă de obicei. Ceea ce o face cu adevărat preţioasă este uniformitatea culorii, dar există şi alte criterii după care se poate evalua o perlă: mărimea, forma, suprafaţa şi luciul.

Ţinând cont de faptul că, pentru a fi cultivate, stridiile trebuie să aibă aproximativ trei ani de viaţă şi că, după ce sunt cultivate jumătate din ele mor, sau sunt rupte în timp ce se extrage perla, sunt oarecum de înţeles preţurile astronomice plătite în magazinele de bijuterii din Tahiti, şi din jumătate din lume, pentru a cumpăra cele mai perfecte perle negre.

Şi prin perfecte se înţelege cea mai mare şi sferică, cele mai rare culori şi să nu prezinte pete sau imperfecţiuni care afectează modul în care sunt irizaţiile perlei, sau ceea ce apare în urma reflectării luminii la suprafaţa ei.