Istoria rochiei de mireasă (video)

Culoarea şi designul unei rochii de mireasă în vremurile antice nu se apropie de ceea ce cunoaştem azi. În Roma antică, miresele se căsătoreau cu aceeaşi tunică albă pe care o purtau zi de zi, dar foloseau un voal de culoare purpuriu împodobit cu o coroniţă de flori.

În epoca lombarzilor, miresele se îmbrăcau cu o tunică neagră largă şi un mantou roşu.

În Evul Mediu, nunta nu avea caracteristicile de iubire şi romantism pe care le cunoaştem azi. Era o unire a 2 familii pentru interese economice, politice sau sociale. Mireasa în acel moment reprezenta familia sa şi mai ales categoria socială din care făcea parte. Nu era necesar ca rochia să fie albă: în acea epocă, o femeie din înalta societate, dacă folosea culoarea albă, aceasta era pentru preţul ţesăturii, nu pentru puritatea miresei. Ideea religioasă de puritate se va instala mult mai târziu. În această perioadă întâlnim rochii de mireasă de culoare roşie cu decoraţiuni aurii reprezentând regalitatea şi puterea.

În Grecia secolului IV î.H se folosea o rochie de mireasă de culoare galbenă, iar miresele islamice aveau tunici negre, acestea reprezentau pentru ele puritatea.

Europa secolului al XV-lea a fost marcată de moda Curţii. În Burgundia, stilul mireselor era unul gotic, suprapunând două rochii de culori vii cu o curea în talie, o coafură în formă de con, unde era prinsă o eşarfă. În Italia, rochiile de mireasă erau mai uşoare, cu flori imprimate, cu o diademă împletită cu bijuterii şi cu un voal frumos.

În secolul al XVI-lea, în modă se impune Curtea Spaniei, cu corsete care îţi tăiau respiraţia, gâtul "acordeon", iar rochia se termina cu o trenă largă, toate acestea pentru a obţine o ţinută dreaptă şi mândră pentru o mireasă.

Dacă ar trebui să amintim când a început moda rochiei albe de mireasă, mergem în 1558 când Maria Stuart s-a căsătorit cu Francisc al II-lea purtând o rochie albă. Alegerea culorii nu a fost întâmplătoare, deoarece culoarea era identificată cu ducatul Guise de unde provenea mireasa. Treptat, de-a lungul anilor, rochiile sunt mai mult "ornamente", având mai multe culori, arcuri, volane şi dantele.

La Balul Nupţial al Ducelui de Joyeuse cu Margarita de Lorena-Vandémont în 1580, se vede că ţinutele perechii nu diferă faţă de invitaţi. În 1660, infanta Maria Teresa de Spania, în ziua nunţii cu Ludovic al XIV-lea al Franţei a purtat o rochie neagră, iar Ecaterina cea Mare a Rusiei la căsătorie foloseşte culoarea argintiu.

Anii 1800 prezintă o modă marcată de stilul francez şi burghez cu talie înaltă "princess", cu volum drept inspirat din moda franceză a epocii, care la rândul ei era inspirată din era clasică greco-romană.

Culoarea albă apare în Anglia în secolul al XIX-lea. Prinţesa Charlotte, verişoara Reginei Victoria foloseşte culoarea albă la nunta sa în 1816, iar această rochie este păstrată în Muzeul Victoria & Albert din Londra.

A venit Romantismul

Pe 10 februarie 1840, Regina Victoria a Regatului Unit impune în modă rochia albă de mireasă, la căsătoria sa cu Albert de Saxa-Coburg, Gotha. Până atunci se foloseaau rochii de diferite culori, mai ales că acestea mai erau utilizate şi la alte ocazii. Fotografia de la nuntă a fost difuzată pe scară largă şi astfel multe mirese au optat pentru această culoare. Culoarea albă a fost aleasă pentru că exprimă: pace, fericire, puritate, inocenţă, glorie şi nemurire.

Secolul al XIX-lea este împotriva ostentaţiei. Rochia de mireasă este o rochie de zi cu ornamente ce o îmbogăţesc: se folosesc perle ca bijuterii la ceremonie.

Secolul XX a adus o nouă culoare: negrul legat de austeritate, albul fiind utilizat, de asemenea. În anii '20 femeile şi-au scurtat fustele, iar în anii '30 apare „el traje sastre”. Urmează anii '50 când începe să fie explorată feminitatea. Rochiile devin ample, spumoase din material fin, fie lungi, fie scurte designul urcând la cote maxime. Frumuseţea şi eleganţa îşi spun cuvântul, iar Balenciaga a fost designerul care a marcat pentru totdeauna houte couture (alta costura).

Voalul de mireasă depinde de culoarea rochiei

Voalul este de culoare albă precum rochia, simbolizând virginitatea, modestia, inocenţa şi virtutea miresei. Pe vremuri era folosit pentru a proteja faţa miresei de influenţele externe. În culturile orientale, voalul ascundea faţa miresei, iar mirele, după ceremonie, putea ridica volalul şi văzând pentru prima dată faţa soţiei sale.

În urmă cu 4.000 de ani femeile din Orient purtau voalul pe toată durata vieţii: dacă erau necăsătorite ca semn de modestie, iar cele căsătorite ca semn de supunere faţă de soţii lor. În ţările musulmane, femeile erau obligate să-şi acopere capul şi o parte a feţei de fiecare dată ce părăseau casa. De-a lungul timpului, aceste reguli făcute de bărbaţi au devenit mai stricte şi s-a permis numai ca ochii femeii să fie expuşi. În ţările din Nordul Europei, purtau voal doar femeile ce au fost răpite de soţii lor. Printre grecii şi romanii din secolul al IV-lea î.Hr, voalurile lungi şi transparete erau la modă pentru nunţi; culoarea voalului era galben închis şi acoperea faţa. De fapt, voalul de mireasă era foarte larg ajungând până la picioare şi purtându-se împreună cu rochia de mireasă timp de secole.

În timpul Evului Mediu, culoarea a încetat să mai fie un factor esenţial şi importanţa a fost atribuită bogăţiei materialului şi broderiei. În cele din urmă,în Anglia şi Franţa se impune voalul alb începând cu secolul al XVIII-lea.

Azi pe lângă alb, culoarea rochiei de mireasă poate varia între culorile crem, fildeş sau champanie, voalul având aceeaşi culoare.

În Muzeul del Traje de Madrid putem vedea modele de rochii de mireasă din secolul al XIX-lea, în timp ce în Muzeul din Philadelphia se păstrează o rochie de mireasă din 1809 din mătase, ce reflectă stilul şi moda din acea epocă.