Geopolitica europeană din ultimul secol ajută la înţelegerea crizei ucrainene (Stratfor)

Evenimentele actuale din Ucraina pot fi înţelese deplin numai ţinând cont de geopolitica continentului european începând cu 1914, cu un secol în urmă, când izbucnea prima conflagraţie mondială, apreciază preşedintele Stratfor, George Friedman, într-o analiză publicată marţi pe site-ul companiei americane de consultanţă.

Făcând trimitere la volumul de istorie 'The Guns of August' scris de Barbara Tuchman, Friedman, care începe în această săptămână un turneu regional de-a lungul 'liniei de front dintre Rusia şi Peninsula Europeană: Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Serbia şi Azerbaidjan', consideră că aceasta a scris o 'poveste superbă şi de acurateţe a felului în care a început Primul Război Mondial'.

Pentru Tuchman, a fost vorba mai ales de conducătorii vremii, dar şi de calcule greşite combinate cu neînţelegeri. Dar Friedman nu crede că războiul a fost 'evitabil', ci din contră. 'A fost inevitabil din momentul în care Germania s-a unit în 1871'. Momentul izbucnirii războiului a avut poate legătură cu factorii de decizie, dar faptul că urma sa se întâmple era ancorat într-o 'necesitate geopolitică', explică expertul. Iar înţelegerea acelei necesităţi geopolitice este utilă pentru înţelegerea a ceea ce se întâmplă în prezent în Ucraina şi a ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare.

Friedman afirma că unirea Germaniei a creat un 'stat-naţiune extraordinar de dinamic', care până la finele secolului trecut a reuşit să ajungă din urmă economia britanică. Însă Germaniei îi lipsea imperiul vast de care dispunea în acea vreme Marea Britanie şi nu avea un control politico-militar asupra pieţelor internaţionale. 'Cu toate că economia sa era egală cu cea a Marii Britanii, riscurile sale erau mult mai însemnate'.

Acest risc economic era complementat de unul strategic. Germanii se aflau între ruşi la est şi francezi la vest, într-o perioadă în care Moscova şi Parisul erau aliaţi, iar dacă ar fi atacat împreună Germania aceasta ar fi fost pusă la grea încercare. Berlinul nu le ştia intenţiile, dar ştia de ce puteau fi în stare în cazul unui război - Germania era nevoită să atace într-o direcţie, să obţină o victorie acolo şi după aceea să îşi comaseze forţele în partea cealaltă, scrie Friedman.

Când urma sa fie declanşat acel război, ce strategie aveau să adopte germanii şi ce deznodământ avea să le aducă acest conflict erau variabile necunoscute, dar, spre deosebire de punctul de vedere al lui Tuchman, 'un război care să înceapă cu un atac german era inevitabil'. 'Războiul nu a venit ca urmare a unor neînţelegeri. A fost mai degrabă rezultatul unor realităţi economice şi strategice', potrivit lui Friedman.

Germanii i-au atacat pe francezi, dar nu au reuşit să îi înfrângă şi au ajuns să fie prinşi între două fronturi, lucrul de care se temeau cel mai mult. Au fost însă bine pregătiţi şi au reuşit să reziste.

A doua oportunitate s-a ivit în iarna lui 1917, când revolta bolşevică din Rusia l-a înlăturat pe ţar, care a abdicat la 15 martie 1917. 'Germania a fost cea care a pus în mişcare revoluţia din martie, repatriindu-l pe Lenin în Rusia la bordul faimosului tren blindat', aminteşte autorul, care estimează că în acel moment o victorie germană devenise nu numai posibilă, dar şi probabilă. Pentru o scurtă perioadă, ruşii, nevoiţi să iasă din război şi să semneze un tratat de pace cu Germania, i-au cedat acesteia din urmă Ucraina, recuperând-o după război.

În 1917, din multiple motive, Statele Unite ale Americii au declarat război Germaniei. Poate principalul motiv al americanilor, cel clasic, era acela de a menţine un echilibru de putere pe Bătrânul Continent, asigurându-se ca 'nicio ţară nu va deţine de una singură controlul asupra Eurasiei'. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, 'capitalul uman, resursele şi tehnologia aflate sub controlul germanilor ar fi surclasat net pe cele ale SUA'. În cele din urmă, intervenţia americană s-a dovedit decisivă şi a definit strategia americană din Eurasia pentru următorul secol. 'Dacă balanţa de putere se dezechilibra, Washingtonul îşi sporea ajutorul şi, în ultimă instanţă, intervenea decisiv în contextul unei alianţe militare existente şi eficiente'.

George Friedman consideră că cel de-al Doilea Război Mondial s-a desfăşurat după tipare similare. Germanii, aflaţi din nou într-o poziţie incomodă, au făcut o alianţă cu sovietici, pentru a evita un război pe două fronturi, şi de această dată i-au învins pe francezi. La scurtă vreme Germania a întors armele spre Rusia şi a încercat să domine întreaga Eurasie. SUA au fost iniţial neutre, după care au ajutat Marea Britanie şi Rusia şi, chiar şi după ce au intrat în război în decembrie 1941, şi-au păstrat ofensiva principală până în ultima clipă - lovitura decisivă a venit în iunie 1944, după ce armata germana fusese slăbită considerabil de o armată sovietică sprijinită masiv de americani. A fost vorba despre o 'intervenţie în contextul unei alianţe militare puternice'.

Pe perioada 'Războiului Rece', Uniunea Sovietică şi-a creat 'zone tampon'. 'Prima linie de apărare' era formată din ţările baltice, Belarus şi Ucraina, iar cea de-a doua din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, România şi Bulgaria, potrivit lui Friedman. Ţinând cont de istorie, 'sovieticii aveau nevoie de o zonă de tampon cât mai amplă, care să amortizeze un atac împotriva Uniunii Sovietice'.

Răspunsul american a fost mai activ decât în primele două cazuri, dar nu decisiv. SUA şi-au poziţionat forţe în Germania Federală, 'în contextul unei alianţe militare puternice', şi au sperat să menţină balanţa de putere cu o expunere americană minimă. În cel mai rău caz, SUA susţineau că erau pregătite să folosească o forţă militară decisivă, recurgând inclusiv la arsenalul lor nuclear. Deci, afirmă Friedman, 'SUA au urmat o strategie consecventă de-a lungul celor trei războaie, limitându-şi prezenţa la minimumul necesar'.

Colapsul Uniunii Sovietice şi revoluţiile din 1989 au făcut ca vechile zone tampon consolidate de sovietici după cel de-al Doilea Război Mondial să dispară. Pentru ruşi, noua poziţie strategică 'era mai rea acum decât înainte de războaie sau chiar decât în secolul 17'. După aderarea ţărilor baltice la NATO, Alianţa ajunsese la 150 de kilometri de Sankt Petersburg. Dacă Ucraina şi Belarusul ar fi urmat aceeaşi traiectorie, Smolensk, cândva situat adânc în interiorul Uniunii Sovietice şi al Imperiului Rus, ar fi devenit un oraş de graniţă, iar distanţa dintre teritoriul NATO şi Moscova ar fi fost de aproximativ 400 de kilometri, notează George Friedman.

Ceea ce a contribuit însă la 'îndulcirea' situaţiei pentru ruşi, potrivit lui Friedman, a fost faptul că 'NATO era slabă şi fragmentată'. Acest lucru nu putea fi însă o mare consolare pentru Rusia, care văzuse deja Germania transformându-se dintr-o ţară slabă şi fragmentată (1932) într-o putere masivă (1938). Acolo unde există o bază industrială, capabilitatea militară poate fi generată rapid, iar intenţiile se pot schimba peste noapte. 'Drept urmare, pentru Moscova, împiedicarea alianţei occidentale de a absorbi Ucraina era critică, după cum au arătat-o şi evenimentele din ultimele luni', precizează Friedman.

Cu privire la intenţiile actuale ale Americii, expertul preconizează că strategia Washingtonului va rămâne neschimbată: 'să lase balanţa de putere europeană să se autoechilibreze'. SUA şi-ar putea spori prezenţa militară în ţările 'liniei de front', printre care şi România, 'dar problema este că strategia lor istorică s-a bazat pe existenţa unei forţe umane semnificative şi pe o alianţă funcţională'. Drept urmare, 'nu are rost pentru SUA să ofere arme unor ţări care nu vor coopera între ele şi care nu sunt capabile să furnizeze suficienţi soldaţi care să folosească armele respective'.

Washingtonul aşteaptă ca ţările cele mai expuse să întreprindă măsuri decisive. Pentru SUA nu este vorba momentan de o urgenţă. Nici pentru Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Serbia şi Azerbaidjan nu este o urgenţă. Însă o astfel de urgenţă s-ar putea materializa rapid, în condiţiile în care 'ruşii sunt mai puternici decât fiecare dintre aceste ţări luate separat sau chiar şi combinate'. SUA ar fi dispuse să ofere ajutor, dar un ajutor substanţial va presupune acţiuni substanţiale din partea 'statelor tampon', conchide Friedman.