„Gatsby - Magnificul”, fluierat de ziarişti la Cannes!
Tudor Caranfil: M-a bântuit multă vreme amintirea ecranizării lui Gatsby de acum 40 de ani. Romanul inspirator i-a aparţinut, desigur, lui Scott Fitzgerald, dar adaptarea era semnată atunci de un nume care avea să devină la fel de ilustru: F. F. Coppola. De aceeaşi glorie s-a bucurat şi interpretul sau, Robert Redford (în prima versiune, din 1949, titularul era Alan Ladd). Cu toate aceste argumente retrospective, filmul mi-a rămas în memorie mai mult ca o transpunere monumentală, dar fadă, fără suflet.
O aşteptare similară am trăit şi acum, la Cannes. Faptul că ecranizarea îi e datorată australianului Baz Luhrmann nu mi se pare neapărat o garanţie. Deşi Luhrmann a dus şi el o existenta carnavalescă, contaminată de singurătate, plictiseală şi nevroze. În orăşelul New South Wales în care a crescut, mama, care vindea rochii, dădea şi lecţii de dans, iar tatăl, care începuse ca fermier, deţinea, pe lângă o staţie de benzină şi... o sală de cinema. Viitorul cineast a învăţat câte ceva din toate. Pe la 20 de ani era regizor de teatru. Printre succesele sale în această ipostază s-a numărat şi versiunea scenică a ceea ce avea să devină, probabil sub influenţa mamei, primul sau film: 'Strictly Ballroom' (Dansuri de societate - 1992). Deşi subiectul era cât se poate de convenţional, filmul ieşea din tipare, graţie prospeţimii viziunii regizorale şi cucerea publicul din întreaga lume. Nu e de mirare că autorul era invitat la Hollywood pentru 'William Shakespeare's Romeo + Juliet' (1996), flamboaianta versiune modernă a tragediei romantice a Marelui Will. După aceasta nouă reuşită, Baz primeşte un buget care-i permite să-şi satisfacă toate extravaganţele.
Musicalul postmodernist 'Moulin Rouge!' (2001), dedicat tatălui Leonard, decedat în prima zi de filmare, s-ar fi putut intitula, la fel ca şi spectacolul montat pe scena celebrului cabaret, 'Spectaculos, spectaculos!'. Nimic nu este prea mult pentru regizor: culoarea şi ritmul, muzica şi dansul i-au ţinut pe spectatori cu sufletul la gură, deşi intriga a fost foarte subţire. 'Moulin Rouge! (premiat cu două Oscaruri, din opt nominalizări) încheia, pentru regizor, aşa-numita 'trilogie a cortinei roşii', al cărei stil era menit a stimula participarea publicului la experimentele de pe ecran.
Luhrmann ar fi vrut apoi să realizeze o trilogie epică cu mari eroi ai istoriei, dar prima producţie, în care Leonardo DiCaprio trebuia să-l interpreteze pe Alexandru cel Mare, a devenit inoportună în momentul în care Oliver Stone lansa şi el un 'Alexander'. Regizorul revenea, vrând-nevrând, în ţinuturile natale pentru un alt proiect, 'Australia' (2008), care a fost un eşec megalomanic. Dar remarcabil prin neobarocul exuberant al filmelor sale, Luhrmann se arată capabil să transforme - cu sprijinul muzicii memorabile şi al coregrafiilor impresionante - kitschul cel mai banal în autentică magie cinematografică. Aşa că iată-l, şi iată-ne, din nou pe Coasta de Azur în faţa premierei mondiale a noului 'Gatsby'. Cât de nou, asta rămânea de văzut, depindea cu ce mijloace va fi evocată aici, după aproape 50 de ani de la ultima tentativa, epoca atât de fotogenică a contrabandei de alcool, extravaganţele îmbogăţiţilor timpului, iubirile, minciunile şi micimile lor.
Filmul m-a lăsat buimac. El începe cu o şedinţă de psihanaliză şi nimereşte într-un furtunos party newyorkez. Clar este că a fost dorit grandios, pentru că fiecare cadru caută să uimească prin exorbitanţă. Dar, de ce în 3D? De dragul barocului? Efectele speciale, nefamiliare realizatorului, nu funcţionează. Formatul
neobişnuit, pentru o melodramă, îi impune autorului o tratare în poze şi atitudini, aproape de planul fix, şi fragmentarea excesivă a montajului nu mai lasă loc nici trăirilor, nici misterului. Actori de talia lui Dicaprio, Maguirre şi Mulligan, nu mai pot face nimic, pentru că ei rămân simple obiecte în mâna regizorului, care întăreşte eroarea tehnică prin cea estetică. Postmodernismul lhurmnanian e mai ostentativ decât oricând, făcut anume să scoată ochii, iar filmul, conceput ca un montaj de atracţii, e pur şi simplu urât! Cele aproape 150 de minute ale proiecţiei au durat o veşnicie, iar în tăcerea de plumb a derutei, doar câteva fluierături au mai tulburat finalul vizionării de presă.
