Gânduri pentru noul an
Se apropie cu paşi repezi 2012. Un an banal pentru unii, pentru alţii un an cosmetizat de mistici cu vorbe dulci, iar pentru alţii un posibil an apocaliptic. Pentru mine nu e nimic din toate cele de mai sus. Pentru mine e un an al speranţei. Al speranţei că vom scăpa de acest târâit enervant din ţara asta.
Nimic nu e mai enervant, decât târâitul. Fizic, târâitul este o stare cinetică foarte bizară. Nici nu mergi, nici nu stai. Nimic nu este mai enervant decât târâitul ăsta ce-l văd în jurul meu. Un târâit îngrozitor pe orice plan existenţial din România. Aici nimic nu merge, totul se târâie. Probabil un shut down general ar mai lua din incertitudinea târâitului, dar nici măcar asta nu se întâmplă.
Trenurile se târâie la propriu pe calea ferată. Faptul că acum CFR-ul le-a acordat alte ranguri, practic nişte nume noi, fără să facă lucrări la infrastructură nu ajută cu nimic călătorul aflat într-o continuă întârziere. Transporturile în general se târâie în ţara cu 200 de km de autostradă, cu drumuri aglomerate, peticite, pline de gropi şi în care poţi lovi oricând o căruţă ce nu are ce căuta acolo.
Justiţia se târâie. Din toate numele mari pe care le vedem la televizor fluturate şi arestate absolut nimeni nu face închisoare în mod real. Sunt procese ce pot dura şi 5 ani, sau chiar suficient de mult ca fapta să se prescrie. Fiul regelui asfaltului Umbrărescu, a accidentat 2 maşini cu SUV-ul său şi cinci persoane au ajuns în spital. Poliţia a refuzat începerea urmăririi penale, deoarece „nimeni nu a depus plângere”. Păi la fel de bine puteau muri oamenii aceia şi poliţia împreună cu procuratura era acoperită: „nimeni nu a depus plângere”. Adrian Nastase a fost achitat în dosarul „mătuşa Tamara” şi probabil nici Şerban Huidu nu va face nici o zi de închisoare. Secretul este ca opinia publică să uite de scandal. Şi după cum ştim cu toţii, memoria publică e tare scurtă. Mereu e preocupată cu o nouă diversiune insignifiantă redată de presă, mereu are atenţia în altă parte. Lucrul pentru care se revoltă astăzi, mâine e deja neinteresant.
Sănătatea se târâie. Asigurările de sănătate sunt un calvar birocratic. Poţi muri perfect sănătos datorită unei infecţii intra-spitaliceşti. Suntem în ţara în care maternităţile ard în întregime şi în care eşti ignorat de un doctor dacă nu ai o anumită sumă. Un sistem bolnav nu reuşeşte să asigure personalului o minimă siguranţă financiară. Şi atunci apar atenţiile oferite în plic. Dar actul medical nu ar trebui nicidecum condiţionat de asta.
Poate lumea îşi va da seama în ce condiţie deplorabilă se află, se va ridica din târâitul ingrat, se va scutura de praf şi va păşi cu fruntea sus, demnă şi cu mândrie. Poate putem privi fiecare în interiorul nostru şi să vedem la ce capitol „ne târâim” şi să-l facem să meargă. Putem începe din zorile noului an. Putem să punem roţi acestei ţări, dar trebuie ca fiecare să înceapă cu el.
Educaţia se târâie. Progresul unei naţii este asigurat şi de nivelul culturalo-educaţional al tineretului său. Dar la noi de vreo 10 ani se merge înapoi. Copii vin la şcoală să-şi etaleze telefoanele sau hainele de designer, nicidecum pentru a se întoarce acasă cu o informaţie în plus faţă de ieri. Mersul la şcoală nu se mai face demult în scop educaţional, ci pentru ca tânărul să se valideze social. În cercul de prieteni este mai apreciat chiar acel adolescent ce nu prea se duce la ore. Principiile sunt complet inversate. Adăugăm aici şi teroarea cu care îşi fac unele cadre didactice meseria. Sunt constant ameninţate sau chiar agresate de copii teribilişti scăpaţi din frâu atât de sistem cât şi de proprii părinţi; părinţi ce acceptă tacit ticăloşenia progeniturii lor. Mulţi profesori au ajuns să-şi urască meseria atât de nobilă, dar atât de modic plătită şi nu-şi mai dau nici ei interesul, amplificând efectul de bulgăre de zăpadă la rândul lor. Fiecare are părticica lui de vină.
Dar ce este mai dureros este că fiecare din noi ne târâim şi contribuim la târâitul general. Ne mişcăm dintr-o inerţie bolnăvicioasă, închidem ochii la nereguli sau întoarcem capul în altă parte. „Las-o că merge aşa” ne defineşte existenţa conservatoare de energie. Singura energie ce se consumă este pentru târâit, şi căutăm să ne facem provizii cât mai mari. Poate anul care vine va fi altfel. Poate lumea îşi va da seama în ce condiţie deplorabilă se află, se va ridica din târâitul ingrat, se va scutura de praf şi va păşi cu fruntea sus, demn şi cu mândrie. Poate putem privi fiecare în interiorul nostru şi să vedem la ce capitol „ne târâim” şi să-l facem să meargă. Putem începe din zorile noului an. Putem să punem roţi acestei ţări, dar trebuie ca fiecare să înceapă cu el însuşi.
