Faimoasa Bibliotecă Joanina şi gardienii ei înaripaţi care o protejează de secole
Ziua, îşi pliază aripile grele, strângându-le ca pe nişte falduri, atârnând de gheare, agăţati sus, de grinzile întunecate. Rămân ascunşi, tăcuţi, în umbra impunătoarelor biblioteci aurii, până la asfinţit, când se strecoară afară, flămânzi, pregătiţi să se ospăteze din nou.
Sunt liliecii din bibliotecă - aşteaptă să se întunece pentru a prinde insectele care altfel ar distruge preţioasele volume păstrate între zidurile bibliotecii.
Seara, după ce ultimii vizitatori părăsesc clădirea barocă de 300 de ani, personalul Bibliotecii Joanina este obişnuit cu revenirea acestor mici gardieni nocturni. De secole, liliecii au jucat un rol crucial în protejarea cărţilor nepreţuite, contribuind la menţinerea uneia dintre cele mai frumoase biblioteci din lume.
Totuşi, în timpul zilei, aceştia rămân invizibili ochiului turistului obişnuit.
La sosirea la prestigioasa Universitate din Coimbra, Portugalia, turiştii vor descoperi Biblioteca Joanina, un veritabil tezaur arhitectural.
Încă de la intrarea din vechea piaţă pietruită a Palatului Şcolilor, vizitatorii sunt copleşiţi de fastul decorativ specific secolului al XVIII-lea, care domină întreaga sală. Odată păşind în acest sanctuar al cunoaşterii, ei sunt întâmpinaţi de statuia impunătoare a regelui Ioan al V-lea al Portugaliei, suveranul care a iniţiat construcţia bibliotecii şi al cărui nume onorează acest loc. Impresia de început, marcată de această întâlnire simbolică, deschide o incursiune fascinantă în istoria şi cultura portugheză, transformând vizita într-o experienţă de neuitat.
În 1717 când a început construcţia sa, era în plină Epocă a Iluminismului. Lucrările de construcţie au fost finalizate în 1728, însă biblioteca a început să prindă viaţă în adevăratul sens abia în 1750, odată cu sosirea primelor volume. În prezent, biblioteca adăposteşte aproximativ 70.000 de lucrări, axate pe diverse domenii precum ştiinţele, dreptul civil şi canonic, filosofia şi teologia, multe dintre acestea datând din secolul al XV-lea. Se spune că aceste volume reflectă excelenţa tiparului de pe continent, reprezentând esenţa cunoaşterii şi a progresului intelectual al acelei vremi.
Când păşeşti din piaţa pietruită în interiorul Bibliotecii Joanina, te afli de fapt la etajul al treilea, cunoscut drept Etajul Nobil, cel mai înalt şi mai impresionant al bibliotecii. Acesta este decorat fastuos, cu mari rafturi aurite care strălucesc în lumina naturală. Cele trei săli principale ale acestui etaj sunt despărţite de arcade înalte şi bogat ornamentate, adăugând o notă de grandoare. Rafturile sunt realizate din lemn de stejar exotic, multicolor, provenit din pădurile tropicale ale Braziliei, un simbol al trecutului imperial măreţ al Portugaliei şi al bogăţiilor aduse de pe teritoriile coloniale. Atmosfera somptuoasă şi detaliile arhitecturale fac din acest etaj un loc captivant şi plin de istorie.
Uşile de lemn de tec, masive şi elegante, închid întreaga structură a Bibliotecii Joanina asemenea unui seif care protejează o comoară preţioasă. Pereţii de piatră, cu o grosime impresionantă de peste 2 metri, au un rol esenţial în menţinerea constantă a temperaturii şi umidităţii, condiţii optime pentru conservarea volumelor antice din interior.
Deşi biblioteca are două etaje inferioare, atenţia noastră se îndreaptă acum spre acest aspect neobişnuit al conservării – liliecii.
Aceste mici mamifere zburătoare, invizibile pe timpul zilei, joacă un rol crucial în protejarea cărţilor, hrănindu-se cu insectele care ar putea deteriora paginile fragile. Deşi nu îi veţi vedea, există şansa să îi auziţi la asfinţit, când piuiturile lor distincte şi ciripiturile melodice pot fi descrise, potrivit Smithsonian, ca lilieci care „cântă”. Dacă rămâneţi în preajma bibliotecii după lăsarea nopţii, s-ar putea să îi observaţi zburând în aer liber sau fugind înapoi în interior pentru a se adăposti. Aceşti mici gardieni ai cunoaşterii sunt parte integrantă a echilibrului natural care asigură conservarea valoroaselor manuscrise.
Deşi mirosul lemnului de stejar funcţionează ca un repelent natural împotriva insectelor, liliecii sunt mult mai eficienţi în acest rol. Aceştia au un apetit vorace pentru insectele care îşi găsesc adăpost în cărţi şi manuscrise din hârtie. Totuşi, cele mai apreciate "delicii" pentru lilieci par a fi ţânţarii. Personalul bibliotecii preferă, fără ezitare, prezenţa liliecilor care vânează dăunători, în locul sarcinii de a se ocupa singuri de aceste probleme.
Singura grijă reală sunt excrementele de liliac.
În mod tradiţional, personalul protejează birourile elegante acoperindu-le cu foi mari de piele, pentru a evita murdăria. Această practică, aplicată de secole în bibliotecile şi bisericile europene, s-a dovedit extrem de eficientă. În fiecare dimineaţă, personalul înlătură aceste învelitori şi lustruieşte pardoselile din marmură, unde s-au adunat resturile.
Este un preţ nesemnificativ pentru protejarea unor volume nepreţuite.
Colonia de lilieci a devenit o prezenţă constantă în bibliotecă încă din perioada în care regele Ioan al V-lea a ridicat acest edificiu – poate chiar din vremurile în care portretul său, care tronează deasupra uşii din lemn de tec, încă strălucea în culori vii. Probabil că frescele erau încă proaspete pe atunci, când liliecii zburau graţios dedesubt, iar scenele alegorice pictate în tonuri vibrante încă îşi păstrau intensitatea.
O figură feminină, aflată în centrul tavanului, ţine o carte în mână, simbolizând răspândirea cunoaşterii către cele patru colţuri ale lumii: Europa, America, Asia şi Africa.
După ce ne vom lăsa fascinaţi de rafturile aurite, care se ridică pe două etaje, şi de arcadele împodobite cu blazoane, după ce vom admira cele şase mese de lemn sculptat şi verandele încărcate cu sculpturi bogate şi foiţe de aur – fără a uita scara secretă, ascunsă sub un arc din lemn, ingenios pictat pentru a imita marmura –, o uşă secretă, cunoscută doar de personal, ne va conduce către balconul inaccesibil vizitatorilor. Abia apoi putem coborî scările.
Etajul de mijloc al clădirii, de o simplitate austeră, este construit din zidărie masivă de piatră. Deşi poate părea surprinzător, în trecut aici erau amplasaţi gardienii şi paznicii. Până în 1834, universitatea funcţiona ca o entitate autonomă şi, în consecinţă, deţinea propria închisoare în cadrul Palatului Regal. Ce odinioară era greu accesibil, acum este deschis publicului, fiind transformat într-un spaţiu dedicat expunerii manuscriselor şi conservării acestora.
La baza structurii se află o veche închisoare medievală. Celulele înguste şi scara spiralată alcătuiesc un sistem de detenţie rudimentar, cea mai veche închisoare păstrată din Portugalia. În prezent, la nivelul solului, acest spaţiu serveşte drept depozit de cărţi, unde colecţiile erau aduse pentru catalogare înainte de a fi transferate în biblioteca principală.
În fiecare an, aproximativ o jumătate de milion de vizitatori trec pragul Bibliotecii Joanina, iar acest aflux impresionant este principalul motiv pentru care procesul de conservare este gestionat cu o atenţie deosebită. Fluxul constant de persoane aduce cu sine particule de praf şi modifică subtil echilibrul mediului. În prezent, accesul este strict reglementat, doar 60 de persoane având permisiunea de a intra la fiecare douăzeci de minute, pentru a proteja starea de conservare. De asemenea, timpul petrecut în sala principală este limitat la doar 10 minute.
În paralel, o mică armată de locuitori înaripaţi, ascunsă în spatele rafturilor, continuă lupta neîntreruptă împotriva dăunătorilor. Colonia de lilieci, esenţială de-a lungul anilor, îşi menţine rolul vital în acest echilibru natural, contribuind în mod constant la conservarea cărţilor şi manuscriselor preţioase.
